 |
| Sfinţi, la nuş'ce sărbătoare religioasă în India |
Din noţiunea de "statalişti" îi voi exclude pe cei care se raliază în jurul lui Dodon şi Usatîi, pentru care am putea folosi aşa termeni ca "federalişti", "separatişi", "pro-Kremlin" sau "putinişti", dar cert este că ei au de câştigat în primul rând de pe urma marşurilor unioniste: or, ce te poate consolida mai mult decât vizualizarea pericolului?
"Unionismul" încă nu reprezintă şi e greu de spus la această etapă dacă va reprezenta vreodată vreun pericol pentru Republica Moldova, cel puţin până în momentul în care fracţiunea "pro-România" va fi cea mai numeroasă în Parlamentul de la Chişinău (pentru că acum e cea mai mică, vezi liberalii).
Dar până atunci trebuie să le folosim pornirile sufleteşti la maximum, la fel cum o face Dodon.
În aşa ţări ca Grecia sau Egipt, oamenii nu se tem de străini, ci, din contra, îi cheamă ca să le arate vestigiile trecutului. Veniturile din turism reprezintă cote substanţiale în bugetele acestor ţări, ca să reduc exemplul doar la ele.
Alte ţări fac bani buni din sport: la cohorta de ţări occidentale unde sportul generează venituri se alătură tot mai insistent, spre exemplu, ţări musulmane, unde sportul niciodată în trecut nu a fost mare lucru.
Israelul, Arabia Saudită sau India ţin la loc de frunte pelerinajele -- turismul religios.
Republica Moldova nu are situri istorice sau religioase de importanţă globală, iar sportul la noi e mai subdezvoltat decât în Yemen, ei bine, poate mai mult, dar vezi că yemeniţii sunt ocupaţi acum cu tăieri fratricide de gâturi.
Ceea ce are Republica Moldova este iluzia inoculată în minţile de la Moscova şi Bucureşti că acest teritoriu ar putea să le aparţină. Moscova drăgăluieşte ideea aceasta de pe timpul Ecaterinei a II-a, în timp ce Bucureştiul tot mai intens după ce a intrat în NATO şi UE. Trebuie de remarcat totuşi diferenţa de abordare: se percepe că Kremlinul este înclinat să realizeze ideea cu "tancurile ruseşti", în timp ce Bucureştiul -- cu bani.
Mai pe scurt, de bună voie nimeni nu renunţă la indenendenţa sa, dar până această idee va deveni realmente o problemă, noi trebuie să chemăm la marşurile unioniste cât mai mulţi români. Las' să vină să strige slogane până or răguşi, esenţial e să nu rupă uşi de parlamente cum au făcut ortacii lui Andrei Năstase. Dar să meargă aşa cu steagurile prin Chişinău, care e problema?
Când la Manej (Sala polivalentă de lângă mine) are loc vreo manifestaţie de asta congregaţională, vânzătoarele de la magazinele din preajmă radiază de fericire: ne-am făcut planul pe toată luna!
Doar venirea unioniştilor studenţi şi nu numai din România presupune că aceştia vor dori să mănânce ceva aici, să bea ceva (mai tare) de bucurie, să fumeze, să doarmă -- toate produse şi servicii pentru care se umblă la bani. M-aţi înţeles: evenimente de astea "de suflet" şi de "patriotism" nu numai că nu trebuie înăbuşite, ci trebuie şi înmulţite, trebuie să mai căutăm noi prin calendarul istoric date memorabile: toţi au numai de câştigat.
(Aici nu am menţionat companiile de transport şi de presă, din cauza că varietatea agenţilor economici şi politici e prea mare).
