Adevarul este coincidenta
dintre concept si realitate
Kant
Kant
Eu daca as avea un satar, eu l-as ascuti din cand in cand, dar cat mai des, pentru ca un satar tocit nu e de niciun folos. Ceea ce imi trebuie mie de la cutit este ascutimea lui. Ascutimea este ustensilitatea cutitului, esenta lui si lucrul in sine al lui. Potrivit, respectiv, lui Heidegger, Socrate si Kant.
Mie imi trebuie un satar ascutit ca sa tai lianele din jungla pentru a iesi la luminisul savanei, unde, biped fiind, voi putea mai usor sa-i intrezaresc pe cei ce ma vaneaza si, la randu-mi, pe cei pe care ii pot vana. Recent paleontologii au descoperit ca stramosul nostru de acum 200-300 de mii de ani era deja biped cand a iesit din jungla in savana si deja se efectuase disjonctiunea de maimute, cu care am avut un stramos comun, mai vechi. Savana africana -- leaganul omenirii. Noi si raiul ni l-am ticluit dupa asemanarea ei: gradina Edenului. Noi nu zicem doar "padurea Edenului". Acolo ne-am petrecut copilaria noastra si acum tot nu renuntam la ideea de a ne face macar o ograda cu iarba, macar o gradina cu popusoi, care se i se asemene. Macar doua vazoane pe pervaz.
In noi, impulsul acesta de a iesi la lumina este instinctual. Oare nu privim noi la semenii nostri care au renuntat la a mai cauta poiana ca la niste morti, desi inca vii?
Cum de putea cel mai intelept barbat al Greciei antice, Socrate, sa spuna: "Stiu ca nu stiu nimic"? Probabil ca avea in vedere ca procesul de cunoastere va exista atat timp cat va exista omenirea. Scrie Aristotel la inceputul "Metafizicii": "Toti oamenii au de la natura dorinta de a cunoaste. Placerea data de senzatii este o proba, caci in afara chiar de utilitatea lor ele ne plac prin ele insele si mai mult decat toate celelalte senzatiile vizuale".
Dar sa nu fim prea categorici: nu toti oamenii jinduiesc cunoasterea, unii se multumesc cu putinul pe care il au. Eu zic ca e normal: noi, oamenii, intotdeauna ne-am divizat un vanatori si culegatori, inca din paleolitic. Culegatoare erau mai ales femeile: presupune mai putine riscuri, or, vanatoarea continea inerent hazardul mortii.
Mitul Pesterii din Republica lui Platon, Cartea 7, admite ca iesirea din pestera poate sa se loveasca de opunere: "Daca unul din acesti prizonieri ar fi desfacut, daca el ar fortat sa se ridice numaidecat, sa intoarca gatul sa mearga, sa ridice ochii catre lumina; facand toate aceste miscari el va suferi -- si orbirea luminii il va impiedica sa distinga aceste obiecte, din care, inainte, nu vedea decat umbrele". [...] "... cat despre ridicarea la lumea superioara, la contemplarea obiectelor ei, daca tu o consideri ca o ridicare a sufletului catre inteligibil, atunci nu te vei insela asupra gandirii mele..." [...] "In lumea inteligibila, ideea binelui este perceputa ca cea din urma si cu greutate".
Vom fixa ca prizonierul nu iese de buna voie la lumina. Trebuie fortat, dar odata iesit si vazand cum arata lucrurile cu adevarat, nu mai vrea sa revina in pestera -- in jungla -- si se uita cu mila la fostii sai tovarasi care continua sa se auto-amageasca. Vom mai fixa ca pentru a VEDEA cum sunt lucrurile intr-ADEVAR este necesara LUMINA.
Aceasta impotrivire o constata si Iisus, in Evanghelia dupa Ioan, cel mai filosof dintre evanghelisti: "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (8:12). Si inca mai zice Iisus: "Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele". Si inca: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14:6).
Iar in Levitic 11:45, Yahve le porunceste evreilor: "Deci fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt".
Spre deosebire de profetii si apostolii evrei, Aristotel nu l-a vazut pe cel Divin, dar totusi se incumeta sa-l descrie in Metafizica 12.8: "Si daca deci Zeul este totdeauna in acea stare buna in care suntem si noi cateodata, aceasta ne trezeste mirarea; si daca in una si mai buna, aceasta ne mira si mai mult. Si Zeul este intr-o stare mai buna. Si viata de asemenea apartine Zeului; pentru ca actualitatea gandirii este viata; si Zeul este acea stare. Si actualitatdea autosuficienta a Zeului este viata cea mai buna si eterna. De aceea noi spunem ca Zeul este fiinta vie, eterna, cea mai buna, astfel incat viata si durata continua si eterna apartin Zeului. Pentru ca acesta este Zeul".
Acum Apostolul Pavel ne fixeaza Zeul ontologic: "Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate". (Romani 11:36)
Nici Hegel nu l-a vazut pe cel Divin, dar stie cum poate fi gasit: "[...] obiectul filosofiei nu este decat Dumnezeu; sau scopul ei este de a cunoaste pe Dumnezeu. Acest obiect este comun cu cel al religiei, cu diferenta ca filosofia il considera prin gandire, rationand, si religia, reprezentandu-si-l". (Istoria filosofiei) Voi remarca aicea ca stiinta este exclusa de la participare la cunoasterea Divinului. Ea se bazeaza pe empiric, pe observatie cu ajutorul simturilor sau aparatelor de masurat. Daca ceva poate fi masurat sau redus la o formula matematica, el nu poate constitui obiectul filosofiei, ci al stiintei.
Scrie Kant in "Prolegomene la orice metafizica viitoare...": " Numai elaborarea cunoasterii a priori, fie prin intuitie, fie prin concepte si, in cele din urma, a judecatilor sintetice a priori -- si anume in domeniul cunoasterii filosofice -- constituie continutul esential al metafizicii".
Acum in "Etica" sa, Spinoza stabileste ca exista trei feluri de cunoastere: 1. senzuala, 2. stiintifica si 3. prin intuitie filosofica, iar despre ultima scrie ca "cu cat sufletul este mai apt sa inteleaga lucrurile prin al treilea fel de cunostinta cu atat mai mult doreste el sa inteleaga lucrurile prin acest fel de cunostinta". Si inca: "Din acest al treilea fel de cunoastere purcede cea mai mare multumire sufleteasca ce poate exista".
Platon, Aristotel si sfintii parinti erau demult la curent cu aceasta si fixasera cu sute de ani inaintea lui Spinoza viata contemplativa a filosofului sau credinciosului drept ideal al conditiei umane, realitatii umane sau al Dasein-ului heideggerian.
"Cartile filosofilor iti vor explica orice lucru", scrie in Ars Poetica pioetul roman Horatiu (vers 310).
Si daca existentialistul francez Jean-Paul Sartre considera ca "cunoasterea este vanatoare", vedem ca cea mai laudata si mai placuta cunoastere este prin intuitie filosofica. Iar, cum am scris mai sus, la vanatoare nu se pornesc femeile sau famenii, care se multumesc cu culesul tuberculilor.
Vanatoarea presupune ca necesara si prealabila o cautare a vanatului, si iata ca Iisus ne spune ce trebuie sa cautam: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă". (Mt 6:33). Iar aceasta prada se afla: "Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru". (Lc 17:21)
In secolul 21, stiinta a ajuns la culmi si descoperiri marete, dar ea nu este un panaceu si este permanent imperfecta. Ea genereaza mai putina placere decat religia, arta si filosofia, ea este moralmente neutra.
Prin metode diferite, religia si filosofia cauta sa consume Divinul, pentru ca Divinul este bun si bine si frumos.
Intelectul uman este instrumentul cu care omul taie hatisul junglei pentru a ajunge la Lumina, la Adevar, la Divin, iar acest instrument trebuie mentinut permanent ascutit, gata de aplicare, iar mentenanta aceasta se efectueaza prin indeletnirea cu cartile filosofilor "care iti explica orice lucru". Hatisul junglei este ignoranta care te inconjoara, ruda cu neantul si haosul si maleficul.
Spre deosebire de cuoasterea revelata (religioasa) care s-a oprit in dogma anului 325 cand a fost statuat Crezul nicenian, cunoasterea filosifca isi permite luxul de a se adapta permanent la noile realitati ale vietii, poate elabora noi concepte si poate corobora aceste concepte cu dogma religioasa.
Evazivitatea Divinului confera caracter permanent impulsului omenesc de a-l cauta-vana si aceasta este un puternic generator de sens in viata vanatorului. Or, lipsa sensului duce la nihilism -- filosofia favorita a diavoului.
citeste si:
https://daniellachi.blogspot.com/2020/04/saracia-duhului-si-impulsul-progresului.html
