Cârtire la taxele bisericeşti

Mare nebunie şi această etalare în public a unui păcat capital: lăcomia!

De regulă la această temă se mai vorbeşte prin familie şi la petreceri, dar deja a început să se vorbească şi la televiziuni. De fapt, la o singură televiziune. Probabil din lipsă de inspiraţie, ultima televiziune din Moldova -- cronologic vorbind (că mă tem că vor începe să strângă semnături împotriva mea) -- pune pe post, duminica trecută, o emisiune cu părintele Ioan Ciuntu şi cu un expert în toate cele despre taxele pe care trebuie să le plătească creştinii pentru ritualurile oficiate de preoţi.

Fiind şcolită să ţină la imparţialitate, moderatoarea, pe care nu am niciun motiv să nu mi-o consider prietenă, a renunţat la aceasta "în favoarea oamenilor". Da, adesea, jurnaliştii decid cu de la sine putere ce este în interesul public şi devin partizani ai acestuia. Numai că de data aceasta (sau aceea) moderatoarea a luat partea oamenilor care îşi etalează în public păcatul lăcomiei, zgârceniei, care este la fel de capital ca şi interesantul păcat al curviei, spre exemplu.

Jăleala aceasta cu privire la plăţile exagerate pe care trebuie să le achiţi bisericii mă îngreţoşează cu desăvârşire şi de aceea nu am mai privit până la capăt respectiva emisiune. Am trecut pe "Animal Planet".

La ce au ajuns unii! Să se plângă că dau bisericii! Oare nu ştiu, bieţii, că toate -- inclusiv banii -- le vin de la Dumnezeu? Şi ce fac altceva decât îi întorc Creditorului datoria, şi nu toată datoria, ci o mică parte din ea. Pentru ce-ţi mai botezi copilul sau te cununi, dacă ţi se pare că plăteşti un preţ prea mare pentru acestea? Mare spurcăciune. Oare nu cheltui cu mult mai mult pentru îmbuibare, îmbătare şi danţ la cumătria sau nunta care urmează ceremoniei religioase? Oare nu ştii că pentru a fi considerat botezat sau cununat nici nu trebuie să mai dai petrecerea? Sau, când e vorba de înmormântări, oare nu seamănă acestea a nunţi, având în vedere pomenile care se dau şi mesele de pomenire?

Câteodată fiecare aberează în felul său. Avem dreptul la rătăcire fiecare în parte. Venim dintr-o eră ateistă. Nu avem când să citim cărţi de religie pentru a ne organiza morala şi relaţia cu Divinitatea. Ne mai ajută şi fraţii protestanţi, care fac comparaţii, pe blogurile lor, între faptul că o cununie într-o biserică ortodoxă costă atâta şi atâta, iar într-o biserică protestantă, tinerii însurăţei mai primesc şi cadouri. Nu înţelegem că fiul care ni s-a născut sau soţul cu care ne cununăm ne sunt daruri de la Dumnezeu şi ne pare rău că trebuie să mai plătim oficierile religioase de rigoare.

Aşadar, când cel rău îţi bagă dubii în inimă cu privire la valoarea sumei pe care trebuie să o dai bisericii, te sfătuiesc să te gândeşti la Avraam, care a trebuit să-l aducă ca jertfă chiar pe fiul său multaşteptat Isaac. Nu uita că Însuşi Mântuitorul a plătit pentru Templul din Ierusalim, zicându-i apostolului Petru să scoată moneda din gura peştelui. A jertfi bisericii este tot atât de ritualic ca orice rit pe care îl oficiază preotul. Nu uita că în Vechiul Testament Moise le-a scris evreilor să jertfească lui Yahve 1/10 din venituri. Cât ne cere Biserica Noastră acum? Nici a zecea parte dintr-o zecime, ci cât ne lasă inima. Şi măsura depinde de valoarea averii personale, de aceea săracii şi văduvele întotdeauna o să depăşească, procentual, jertfirile oamenilor de afaceri. (Nu mai dau numerele versetelor din Biblie, pentru că nu vreau ca acest text să semene a predică protestantă).

În umila mea reportericitate, nu pot decât să mă limitez la semnalarea şi formularea fenomenului. Este sarcina sacerdoţilor noştri moldoveni -- de la ambele Mitropolii -- să explice cârtitorilor legea. Au la îndemână predica şi discuţiile personale cu enoriaşii; dar şi neofiţii nu trebuie neglijaţi. Ar putea, de exemplu, să pună mai puţin accent pe subiectele inspirate de agenda politică a societăţii (musulmanii şi sodomiţii despre care şi aşa totul e clar) şi să se axeze pe explicarea păcatului lăcomiei. Oare refuzul patronului de a-şi plăti angajaţii nu este un fenomen mai răspândit şi mai grav în societatea noastră, decât 30 de homosexuali agresivi şi vreo 2 000 de musulmani decenţi? Şi, principalul, clericii trebuie să facă efortul pentru a-şi schimba imaginea din funcţionari ai Divinităţii în slujitori ai Celui de Sus. Poate, într-un sfârşit, profanii vor înţelege că banii daţi bisericilor Dumneavoastră sunt jertfă adusă Divinităţii şi nu tarife stabilite de prestatori de servicii.

Mai mult, ia imaginaţi-vă că parohii ar începe să afişeze rapoartele financiare pe pereţii bisericilor lor. De exemplu, în anul sau luna cutare biserica noastră a avut venituri de N lei pe care le-a cheltuit pentru scopul X, Y sau Z. E greu de imaginat, dar Vă asigur că aceste rapoarte vor servi drept mesaje puternice de transparenţă în activitate, dar şi imbolduri pentru creştini care vor face tot posibilul să nu-şi abandoneze biserica la ananghie. Majoritatea organizaţiilor folosesc acest procedeu de transparenţă, ce ar încurca şi bisericile noastre să recurgă la el? Ce rău ne poate face decât să consolideze încredere între noi şi voi?