PLDM se transformă în grupare teroristă

Dragi prieteni, vă invit la o incursiune în mintea unui terorist musulman, de exemplu. De ce devine acesta terorist, omorând coreligionari de exemplu în Bagdad? Pentru că, crede el, va deveni martir deoarece va fi ucis trădători care colaborează cu americanii, care, crede el, sunt reprezentanţii "marelui şaitan", ai maleficului. 

De ce sare palestinianul cu cuţitul la gâtul evreilor? Pentru că, crede teroristul, astfel va deveni martir ucigând cât mai mulţi ocupanţi, care - "e firesc" - sunt reprezentanţii maleficului. 

De ce se auto-explodează tânărul musulman la Paris, în Occidentul care l-a crescut şi i-a dat educaţie? Pentru a ucide cât mai mulţi "desfrânaţi", "necredincioşi", reprezentanţi ai unei societăţi în care tânărul algerian sau marocan nu a putut să se facă recunoscut ca valoros. E vorba şi de frustare, deci. Şi apoi, în raiul islamic este neapărat apă, vin dulce, răcoare şi hurii, renumitele 72 de frumoase voluptoase. Martirii precis că obţin acces la toate acestea printr-o simplă aruncare în aer care nu doare, gândeşte teroristul, iar dacă e vorba de luarea vieţilor unor oameni nevinovaţi, tocmai am arătat că pentru terorist acei oameni sunt vinovaţi. Koranul are tot felul de versete justificatoare, iar liderii religioşi au metodele lor de a convinge orice minte tânără şi frustrată în privinţa celei mai scurte căi către hurii. 

Venim la chinurile facerii unui nou Cabinet la noi. O declaraţie s-a plimbat prin presa noastră şi anume cea a liberal democratului Tudor Deliu: "Vom lupta pentru dreptate până la capăt, chiar cu riscul de a pierde alegerile". 

Că PLDM are şanse mai mici decât acelaşi PL să intre în viitorul Parlament am arătat în alte texte la temă pe acest blog. Acest partid e în agonia morţii şi fruntaşii săi nu mai au ce pierde, iar faptul că nu mai pot spera că vor câştiga puterea sau o parte din ea pe viitor le naşte binecunoscuta frustrare. Să nu uităm că acest partid a considerat ca de la sine înţeles că are dreptul la funcţia de premier în ultimii şase ani anume deoarece avea mai multe mandate decât ceilalţi parteneri de coaliţie. Să nu înţeleagă frunaşii PLDM că acum ceilalţi parteneri politici doresc aplicarea aceluiaşi principiu? Ba o înţeleg foarte bine şi această conştientizare nu face decât să agraveze frustrarea peledemeilor.         

Deci iată cum s-au radicalizat fruntaşii din PLDM şi au adoptat - fără să vrea şi fără să se controleze - mentalitatea teroristului. Există frustrarea-lipsa de speranţă, există "reprezentanţii maleficului" - partenerii de guvernare şi, prin extindere, toată societatea -, şi există, în perspectivă, nimbul de martiri în lupta contra "sistemului corupt". Ei şi ce dacă ei l-au moştenit şi l-au întreţinut până le-a ajuns liderul după gratii? Mai există şansa de a nu pierde ca nişte corupţi, dar, din contra, ca nişte micenici. Cred eu că simt ei.

De aceea voi respinge ideea despre sinceritatea PLDM ca partid în dorinţa de a scoate ţara din mocirlă. Această formaţiune nu mai există decât în catastifele Ministerului Justiţiei. Se prefigurează două căi aşadar: discutarea cu fiecare parlamentar PLDM în parte, iar în caz de eşec - nunta anticipată.  

Minionii şi-au ales lider

În sfârşit, în sfârşit, nulităţile din cauza cărora copiii chişinăuienilor nu au un Pom de Crăciun mai arătos, iar adolescenţii riscă să rămână fără patinoar în Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN) - protestatarii proeuropeni (că sunt şi proruşi mai la vest) - şi-au ales lider! Acesta este marele nul Andrei Năstase. Acesta este politicianul care va scoate ţara din noroi, acesta este mesia mult-aşteptat care ne va duce la prosperitate şi - mai încape vorbă? - la lipsă totală de cortupţie în Moldova. 

Personal nu-l cunosc, dar chiar de la primul pas şi-a tras pe sfoară foştii colegi de proteste: le-a furluat marca Platforma DA şi a aplicat-o noului vechi partid al kaghebistului Nicolae Chirtoacă. Acuma Igor Boţan şi Cornelia Cozonac ar trebui să-şi caute un alt nume, dacă rămân pe poziţiile mult-trâmbiţate că ei nu se implică în politică decât cu observatul şi cu criticatul şi cu moralizatul. 

Dar nu cred nici în aceasta - probabil mi se trage de la faptul că am văzut prea mulţi politicieni moldoveni oneşti de-a lungul carierii - Boţan şi Barbăroşie şi Cozonac şi alţi "oameni cinstiţi" vor rămâne ca aripă propagandistică pentru partidul cu aceeşi denumire. Se înţelege că prin această confuzie se speră să se colecteze mai multe voturi şi în caz de reuşită - care pentru un partid înseamnă ajungerea la putere - nu exclud că cei trei vor fi răsplătiţi. La urma urmei ţi se face lehamite să stai atâta în "societatea civilă". 

În al doilea rând, Andrei Năstase a fost cel care a înaintat "revendicările protestatarilor" la forumul din ajunul arestului lui Filat. Şi una din acele revendicări prevedea un şir de facilităţi pentru o televiziune, ştiţi voi care. Întrebarea vine: cum poate un politician să fie atât de imbecil încât să ceară facilităţi numai pentru un singur agent economic privat? Oare nu înseamnă aceasta că va favoriza anumiţi agenţi economici dacă va ajunge la putere? Oare asta nu-i corupţie împotriva căreia "luptă" politicianul Andrei Năstase?   

Să nu uităm că Andrei Năstase este avocatul lui Victor şi Viorel Ţopa, iar de implicarea lor a scris presa în aşa fel încât eu nu mai am urmă de îndoială că... aceşti bancheri numai cinstiţi şi curaţi nu sunt. 

Şi apoi să nu uităm că acest (încă lui şi lui Renato îmi vină greu să le zic) politician de juma de an strigă jos guvern, jos parlament, jos preşedinte, jos tot! Întrebarea e: este acesta comportament de anarhist sau nu? Să nu uităm că acest Năstase a folosit nefericirile săracilor şi slabilor de minte pe care i-a incitat şi s-a lansat în politică. De unde reiese că acest nul şi-a trădat nu numai foştii colegi, dar şi susţinătorii. Despre ce componentă morală se mai poate vorbi la acest politician? Or, este cunoscut că corupţia se manifestă moral, în primul rând, şi apoi politic, economic. 

Cui i se pare că acest Năstase are ceva moral în el? Până acum insul nu s-a manifestat cu nimic, decât cu răgete în PMAN. Cui îi inspiră încredere acest nul? 

Stai că mai este şi fratele său de sânge şi de idei Vasile Năstase: zbirul principal, coada de topor a comuştilor când aceştia desfiinţau în 2006 Antena C şi Euro TV, lăsând o mulţime de jurnalişti pe drumuri. Iar în octombrie acest an Vasile Năstase - nu fără voia lui frate-su Andrei - a adus sceleraţii să protesteze la Publika pentru nu ştiu ce cuvinte scrise de nu ştiu ce blogger pe site-u Publika.md. Cine va încerca să mă convingă că această nulitate va lupta pentru libertatea presei? De ce nu a făcut-o până acum? Şi-apoi mai sunt echipele de jurnalişti agresaţi la protestele organizate de Andrei. Aceşti oameni inspiră încredere cui?!

Că Bărbăroşie şi Boţan şi propeledemistul Ciobanu au făcut un sondaj în care Platforma DA arată nu ştiu cum nu-i nicio problemă. Eu sunt sociolog. Eu ştiu cum se face. 

... De fapt a mai apărut un partid pe arena noastră politică. Mulţi din granzii PLDM se vor ruga de Năstaşi să ia cu ei, alţii vor merge la Leancă. Jenant. 

Totuşi, când un om de centru-dreapta va decide să se alăture vreunui partid sau să participe la vot, el va trebui să aleagă între un Leancă şi între un Năstase. Aceasta îmi mai lasă speranţe că după viitoarele alegeri voi scrie un articol cu un titlu cam aşa: "Cum a crezut un oarecare Andrei Năstase că este cineva şi cum s-a dovedit că este o nulitate".

Domnilor academicieni, sorry, dar cam de ce existaţi?

Dragi prieteni, am de gând să trăsnesc o analiză structural-funcţională sistemului de cercetare academică în R. Moldova de să-mi periclitez eventualul titlu de doctor de care nu am nevoie. 

Nişte apodictice, ca aperitiv: Moldova este atât de avansată în domeniul cercetării academice încât a întrecut cu mult Statele Unite unde nu există o academie. 

Lumea a intrat de cel puţin două decenii deja în Era Post-Industrială, care este sinonimică cu Era Post-Modernă, Era Informaţiei, Era Cunoştinţelor, Era Tehnologiilor Informaţionale (IT). 

Angajaţii din domeniul IT şi telecomunicaţilor deja de un an au în Moldova salarii medii de 10 000 de lei - deţin întâietatea - şi au detronat în acest sens angajaţii din sfera financiară, care s-au aflat pe primul loc la acest capitol cel puţin 15 ani.          

Bogaţia naturală a Moldovei este solul (fertil ca în Mesopotamia) care ne permite să creştem aşa pătlăgele încât cel mai bicisnic fruct sau legumă de la noi este mai gustoasă şi chiar are gust, în comparaţie cu cele mai frumoase la văz analoage de-ale lor din Statele Unite, unde, dacă nu te uiţi nu ştii ce bagi în gură - gogoşar sau ridiche - pentru că toate au acelaşi gust, adică nu au niciun fel de gust. 

Nu avem energie care să provină din zăcăminte fosile. 

Şi de aici putem contura trei ramuri principale ale economiei naţionale pe care urmează să le dezvoltăm în acest secol: agricultura şi industria alimentară, sectorul IT şi sectorul energetic. 

Respectiv şi domeniile cheie în cercetare trebuie să fie acestea şi este suficient ca statul să finanţeze activitatea a trei institute de cercetare, nu a unei ditamai academii, cu preşedintele acesteia ca membru din oficiu al guvernului. Precizez: nimic personal împotriva academicienilor per se. RESTUL POATE FI TRANSFERAT ÎN UNIVERSITĂŢI. 

La moment, aş percepe Academia de Ştiinţe asta a noastră ca un lux inutil, ca un mărgăritar în râtul porcului, ca o maimuţăreală-fandoseală de-asta de-a noastră moldovenească, aidoma unei firme falimentare, care nu-i aduce venit proprietarului, dar îi gâdilă vanitatea. Aidoma unui titlu de doctor unui imbecil care face trei greşeli în cuvântul "mama". Nu încercaţi să mă convingeţi că nu, că eu doar tot în această ţară trăiesc de-o bucată de vreme. Eu mai ştiu - şi voi ştiţi - că există zeci, dacă nu sute de "cercetători" moldoveni care vin dimineaţa la institut, răsfoiesc reviste, privesc pe geam şi numără zilele până la salariu.      

Eu înţeleg paradigma moştenită de la sovietici: universităţile pregătesc cadre prin transfer de cunoştinţe de la profesor la discipol, institutele academiei se ocupă de cercetare. În Era IT în care trăim nu mai este un deficit de cunoştinţe (informaţie), profesorii univesitari nu mai sunt vistierii unice de comori epistemologice: Internetul a făcut ca informaţia să devină un bun accesibil tuturor. Ceea ce ne trebuie este cercetare, adică utilizarea informaţiei existente pentru a genera cunoştinţe noi, adaptabile la necesităţile de moment ale societăţii. 

Şi atunci: de ce să finanţeze statul nostru sărac un cercetător de importanţă secundară dintr-un institut, să zicem, pentru colectare de date empirice sau observaţii, dacă acelaşi lucru pot să-l facă studenţii şi masteranzii pentru note?  Şi mai este ceva ARHI-important: ceea ce au tinerii şi nu au cercetătorii trecuţi de 30 de ani este entuziasmul şi energia pentru descoperirea lucrurilor noi. Da, da, renumita curiozitate graţie căreia - ne spun anticii - omul începe să se ocupe cu filosofia. Cu cercetarea ştiinţifică, în cazul nostru. 

Şi apoi, de ce să-ţi estompezi plăcerea de a avea ucenici, dacă tot te dai de mare guru? 

Da, ştiu, eventuala încercare a politicului de a face ordine în domeniul cercetării se va lovi de rezistenţa "savanţilor" care îşi vor fi găsit un locşor călduţ unde nu faci nemica şi sugi banul contribuabilului. Ştiu, cam greu îi va fi unui "om de stat să distrugă ştiinţa". Revoluţiile se dau mai greu  în acest tip de sisteme. 

Dar nu exclud totuşi că puterea politică ar putea fi preluată de vreun calif bălţat, care - pe cal în faţa clădirii de lângă Hotelul Chişinău - va declara că "tot ce este în această bibliotecă fie este în Koran şi, deci, este inutil, fie nu este în Koran şi, deci, este dăunător". 

Să vedeţi atunci cum o să se împrăştie la fuga "savanţii moldoveni", picându-le din traistă voltmetrele, vibratoarele şi amperimetrele.

Unde-s banii?!

Care realitate e mai adevarata: cea "reala" sau cea din imaginatia mea? Indiferent de raspuns, deciziile ni le facem conform celei din imaginatia proprie. Fara acest mecanism arta si religia nu ar avea sens, dar asha acestea au devenit adevarate vistierii.  

PLDM. Proceduri de lichidare

Să ne aducem aminte că Vlad Filat a constituit PLDM în 2007 pentru a realiza o agendă de integrare europeană şi de a scăpa poporul de dictatura lui Voronin. Da, şi pe urmă a mai vrut să scape Moldova de sărăcie - misiune care s-a realizat cu mai puţin succes, dacă nu uităm cine a cârmuit Banca de Economii care a dat faliment. 

Nu se semnau acordurile de asociere şi liber schimb cu UE fără contribuţia PLDM-ului. Acest partid şi-a realizat misiunea. 

Să nu uităm că principalele patru componente care făceau PLDM-ul funcţional erau membrii săi, simpatizanţii săi, liderul său şi banii liderului. Din toate cele patru elemente constitutive au mai rămas doar membrii. Dragi prieteni din PLDM, nimeni nu-i împotriva voastră, dar voi aţi văzut vreodată o maşină să meargă cu o roată numai, în loc de patru? 

Nimeni nu vă expulzează din clasa politică a acestei ţări, numeni nu vă uită meritele, dar nici hoţiile, nimeni nu vă incriminează moralmente pentru vicii - la urma urmei nu v-aţi comportant diferit de alţi politicieni moldoveni - , numai că să vă mai aruncaţi în luptă cu această marcă comercială nu are sens, nu e logic, şi înţelegeţi şi voi de ce. 

Sfatul meu este să vă aciuaţi pe lângă alte partide cu năzuinţe politice care consună cu ale voastre personale în perspectiva de a participa la viitoarele alegeri parlamentare. 

Dar, până atunci, trebuie să facem ceva cu ţara asta pentru că vedeţi şi voi înşivă că banii se termină. 

Nu-u-u!! Adică da-a-a!! Tuturor ne place lupta politică, tragerea pe sfoară a partenerului, discursul persuasiv, demascarea oponentului, identificarea inamicului, dar toate acestea rămân valabile pe termen mediu şi lung. Pe termen scurt însă e vorba de o perioadă de şase luni, de supravieţuirea în această perioadă când nici protestele nu-şi mai au rost: nu-i guvern, nu ai în faţa cui să-ţi etalezi revendicările.  

Când împingi maşina să iasă din glod, nu mai contează dacă de la cel care împinge cu tine pute sau nu. Să scoatem vehiculul din glod şi pe urmă vom vedea de la cine pute mai mult. Dilema parlamentarilor liberal democraţi se simplifică astfel: fie vă mobilizaţi la împins, fie fumaţi alături ca nesimţiţii. Până la urmă tot ieşim noi moldovenii din bortă, dar nu vom putea uita ce făceaţi când ne era greu tuturor. Acum contează mai puţin cine a băgat automobilul în noroi, acum trebuie de ieşit.

De unde ştiu că eşti imbecil? Nu comunici

Foto: rnews.md

Dragi prieteni, pentru a vedea mai desluşit ce se întâmplă cu clasa politică acum la noi, vă propun să plonjăm în viitor, peste vreo 5-10 ani şi să privim de acolo. 

Dar, de acolo din viitor se vede că Vlad Filat, liderul PLDM, fie va fi găsit vinovat şi va sta după gratii, fie va fi găsit inocent şi va fi la libertate, oricât de inadecvat pare acum acest epitet atribuit acestui politician. 

Oricât de mult ar încerca să-şi disimuleze obida  fruntaşii liberal democraţi, nu le reuşeşte. E cert: nu vor să participe la negocieri anume din cauza faptului care i s-a întâmplat liderului lor. Cu poveştile astea că "acum vom trece de partea poporului", "nu mai acceptăm compromisuri" poţi să adormi vreo duzină de copii, dar măcar nu pretindeţi că maturii le-ar putea lua de credibile. 

Nimeni nu se teme de alegeri parlamentare, fie şi anticipate, dar ne spun marii noştri jurişti că Legea Supremă nu dă voie din cauza că preşedintele Timofti este o raţă mută, pardon, şchioapă. Dar până va fi voie de organizat alegeri - e vorba de vreo 6-12 luni, juriştii ştiu mai bine  - această corabie în derivă cu numele de "Patrie" trebuie condusă în aşa fel încât să nu se oprească în stânci. 

Cu ce voi asemănă sclifoseala asta a fruntaşilor liberal democraţi? O voi asemăna cu mofturile unei puştoaice desfrânate care nu vrea să se mărite invocând că nu i-ar permite morala, că ar dori chipurile să rămână virgină, în timp ce tot satul ştie că numai virgină nu e. 

Urăsc limbajul patriotard, dar e limpede că acum a venit momentul când politicienii din PLDM trebuie să arate că nu se conduc de emoţii - ca fata babei din povestea clasicului - dar realizează că această ţară are un curs de urmat şi acela este european şi că va fi vai şi amar de toată suflarea euro-democrată din Patrie, dacă la timona ei vin saltimbancii de Renato şi Dodon. 

Revin la cazul lui Filat. Dacă instanţa îl va declara vinovat, atunci, ar fi firesc pentru un partid integru moralmente - aşa cum se pretind liberal democraţii - să se debaraseze de un astfel de lider şi să-şi continue implementarea agendei. Iar aceasta presupune co-participarea la guvernare cu parteneri pe care li le-a dat poporul, nu ei şi i-au ales. Iar, dacă Filat va fi achitat, cu atât mai mult nu vor fi înţeleşi liberal democraţii de urmaşi de ce nu s-au înhămat la jugul eurointegraţionist.   

Şi ultima: eu mai înţeleg exploziile emotive la copii, la sexul frumos, de unde şi întrebarea pentru liberal democraţi: voi aţi intrat în politică pentru plăcere sau pentru că vă doare inima pentru Patrie? Bine, eu ştiu răspunsul şi prietenii mei tot, dar măcar nu arătaţi asta atât de deschis! Aveţi şi voi nişte ani şi nişte lecturi în spate, nu?        

   

Domnilor Dolganiuc şi Boţan, ce faceţi?!

Toată lumea zice că Cheianu ar fi vrut sânge duminica trecută, că ar fi vrut ca protestatarii să fi pătruns în clădirea Parlamentului. Un nou 7 aprilie. Unii chiar aduc drept mostre declaraţiile făcute de Cheianu în emisiunea ceea a lui. Dar eu nu cred. Mai bine zis: refuz să cred că Cheianu a degradat într-atât. Da, el a spus ce a spus, dar mesajul său nu este pentru intern, este pentru bancherii din Germania: adică, iată am vrut să ne facem misiunea cum ne-aţi instruit, dar nu vedeţi câte forţe poliţieneşti au mobilizat autorităţile? Ce mai puteam să facem? 

Dacă şi 7 aprilie a învăţat ceva autorităţile de la Chişinău apoi aceasta este faptul că gloata nu este ceva abstract: gloata poate distruge şi teoriile formulate despre comportamentul său de către sociopsihologi (Le Bon, Freud) sunt valabile în viaţă nu doar în referatele studenţeşti. Când eşti în gloată te dezlipeşti de valorile morale intrinseci individualităţii tale dintotdeauna, devii animal de turmă şi te comporţi ca atare. Dar, masa se teme de forţa în uniformă.

Problema mea în a relata despre protestele DA din PMAN constă în faptul că inevitabil trebuie să scriu anumite nume, dar faţă de majoritatea numelor de "personalităţi" de acolo nu pot să manifest decât un sentiment de repulsie generat de nimicnicia posesorilor. Totuşi, iată am găsit nişte nume de care nu mă tem că-mi voi spurca articolul dacă le inserez aici. Nu, că tot m-am gândit cine ar mai putea fi, dar în afară de Boţan şi Dolganiuc nu am mai găsit. 

În articolul acesta am scris că evenimentele din PMAN nu sunt altceva decât o acţiune de promo pentru o televiziune, dar iată că aceasta televiziune a început să folosească şi alte forme de luptă concurenţială: protestele la sediul competitorilor.  

De aceea voi formula câteva întrebări RETORICE faţă de  aceşti doi domni, fără a avea nevoie de răspunsuri: 

- Domnilor Boţan şi Dolganiuc, voi ştiţi că ieri gloata a protestat la Publika TV pentru ceea ce a scris un blogger? 

- Domnilor Boţan şi Dolganiuc, de când bloggerii nu mai au dreptul să scrie ce vor pe site-urile televiziunilor care le oferă astfel de platforme? 

- Domnilor Boţan şi Dolganiuc, de ce protestatarii agresează echipe de jurnalişti care nu fac altceva decât meseria? 

- Domnilor Boţan şi Dolganiuc, redacţiile din presă trebuie sau nu să vă consulte în aplicarea politicilor editoriale? 

- Domnilor Boţan şi Dolganiuc, voi permiteţi pluralismul de opinii faţă de protestele pe care le conduceţi? 

- Domnilor Boţan şi Dolganiuc, de ce se aude că formaţi "liste negre" de nume din mass-media şi cultură? 

- Domnilor Boţan şi Dolganiuc, de ce apar zvonuri că aţi dori ca mulţimea să se dedea la acte de linşaj? 

- Domnilor Boţan şi Dolganiuc, parcă vă porniserăţi să cautaţi şi să returnaţi miliardul, de ce vă trimiteţi demonstranţii la clădirea Parlamentului în zi de duminică (când numai Dodon e acolo), la clădiri de oficii private, la sedii de televiziuni? 

- Domnilor Boţan şi Dolganiuc, parcă vă porniserăţi să puneţi presiune pe autorităţi, sunt televiziunile şi echipele de jurnalişti autorităţi? 

- Domnilor Boţan şi Dolganiuc, voi sunteţi siguri că puteţi controla gloata aia pe care aţi excitat-o?

- De ce tragi în poliţist, nu ştii că îl aşteapta acasă mama şi copilul care îl vor nevătămat?

- De ce vrei "gardă populară", nu discerni că-i semn de război civil?

- Domnilor Boţan şi Dolganiuc, voi înţelegeţi că sunteţi personal la linia roşie care desparte filosoful de imbecil?

Domnilor Boţan şi Dolganiuc, nimic nu-i permanent, deci, nici protestele voastre, dar personal voi regreta să vă fi ştiut că aţi trecut linia roşie menţionată mai sus. Corturile se vor strânge, şudrele se vor întoarce la viaţa lor - ele nu au reputaţii de pierdut -, dar voi cam riscaţi să rămâneţi ca sfidători ai legii şi atacatori asupra pluralismului de opinii. Nu, din gaşca aia a voastră de platformcivişti nu doar voi sfidaţi legea şi pluralismul democratic de viziuni, ci doar voi veţi fi ţinuţi minte. Este doar o avertizare pe care o puteţi ignora, pur şi simplu, personal voi regreta să vă fi ştiut că aţi căzut de la brahmini la şudre.

Cu dragoste despre proteste, dar...

Vorbind despre impactul pe care tehnologiile informaţionale îl au asupra societăţii globale la general şi asupra individului în particular, filosoful francez Michel Serres aduce aşa un exemplu. O funcţionară pensionată din Belgia a scris pe blogul său cât de mult este îngrijorată că ţara sa s-ar putea dezmembra şi a plasat textul pe Facebook. Au început să vină "like"-urile, ca după vreo două săptămâni, vreo 2.000 de belgieni - cu aceleaşi preocupări - să facă un miting la Bruxelles în susţinerea unităţii Belgiei: au ţinut discursuri, după care au plecat acasă. Mişcare de mase? Da. S-a soldat această mişcare cu formarea vreunei formaţiuni politice? Nu, dar puterea de mobilizare a oamenilor prin intermediul reţelelor sociale este pe faţă.

Acum un adevăr la fel de banal ca şi faptul că molecula de apă este formată din doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Omul este "animal politic", zoon politikon, şi întotdeauna trăieşte în grupuri: familie, clasă şcolară, grupă univesitară, comunitate, societate şi de fiecare dată în grup ia naştere lupta pentru dominare, pentru putere. Aşa este instinctul nostru animalic care ne spune că în caz de victorie în turma umană, masculul/femela învingătoare are mai multe şanse la amor, adică la transmiterea genelor. (Apropo, când femelele homo sapiens se fardează, chiar dacă ele spun că o fac pentru ele însele, nu fac altceva decât îşi urmează instinctul care le spune că sunt în competiţie cu alte femele în lupta de transmitere a genelor către urmaşi). 

Dar, ce am spus mai sus? "Lupta pentru putere"? Dar ce-i asta altceva decât politică? 

Personal sunt foarte reticent la teoriile conspiraţioniste şi un aprig susţinător al empiricului. Mai întâi să adunăm datele de studiat, după care vom vedea cărei teorii se pretează. Că protestatarii pro-Kremlin primesc bani ca să stea în corturi, am văzut. Cu Renato Dodon totul e clar: partidele sunt înregistrate, au scopuri, le implementează. 

Dar gloata asta din faţa guvernului, aceştia ce-s? La aceeaşi nuntă de moldoveni este certificatul de căsătorie ca document oficial, la acelaşi botez - jurământul nanilor, la aceeaşi înmormântare - certificatul de deces. Aceasta adunătură din Piaţa Marii Adunări Naţionale ce este?! Prieteni, aceasta nu trage nici măcar de o petrecere la armată! (Că şi acolo este citaţia de la comisariatul militar). 

Ştiţi bancul cela cu evreul care se ruga să câştige la loterie, dar nu-şi cumpăra bilet?! Păi, iată e şi cazul platformei DA! Ce este această "platforma DA"? Partid, mişcare, ONG, sectă, biserică, S.R.L. pseudonim, poreclă, nickname? Ei au măcar vreo hârtie de la Ministerul Justiţiei? Sau măcar de la vreo întreprindere de gestionare a fondului locativ?

Că presa trebuie să oglindească evenimentele la care se adună oameni pentru a cere ceva, indiscutabil. Dar, să pui tu în gura jurnalistului care se stimează şi pe undele unei organizaţii de presă care se respectă aşa vulgarisme ca "marea adunare naţională mare", "marea adunare naţională mică", "marea adunare naţională mijlocie", "marele miting naţional mediu", "consiliul din august al marii adunări naţionale din luna iunie" - moldoveni, eu refuz să căpiez!

Să vii tu la Parlament cu flori în zi de duminică, când nimeni nu e acolo, să discuţi tu cu deputatul Ţuţu într-un bloc de birouri! Ei şi ce!! Moldoveni, astea-s stupidităţi făcute de imbecili! Cui îi place să să i se prelingă pe faţă şi pe mâini această vomă a unor demenţi nu are decât, dar eu nu pot plonja în ea.  

Revin la turma de maimuţe. Că masculilor burlaci nu le place de masculii alfa, ce este nou aici?  Dar de aia noi oamenii şi este sapiens ca a inventat Codul electoral. Demisia conducerii statului? Pe ce bază, pe baza cărei legi? CARE TRIBUNAL A CONSTATAT VINOVĂŢIA CUI?? Că aşa vrea cine? (Aş putea să scriu aici nişte nume de-ale celor care vor, dar nu vreau să-mi murdăresc frumuseţea de articol.)

Repulsia nu mi se termină aici. Citesc ieri că o femeie care face interviuri a ticluit o scrisoare deschisă unor politicieni de la noi. Nu am citit-o decât după ce mi-am pus  mănuşi de cauciuc, dar aşa, pe diagonală şi doar sfârşitul. Întrebarea nu este dacă are dreptate, că dreptatea fiecăruia e diferită, întrebarea e cine e muierea asta? Prima femeie cosmonaut din Moldova? Filozoafă găgăuzoaică? Artist emerit al etniei rrome?

Departe de mine atracţia pentru politicieni în general şi pentru cei care ne conduc acum, dar aşa a votat poporul suveran. Da, da, cel suveran, nu cel care din piaţă care strigă "Noi suntem poporul". Poporul care a votat şi este important să se respecte legea, fie şi legea care te obligă să beai cupa de cucută pentru pervertirea tineretului. 

Şi da, am scris acest articol pentru a aduce aprecieri forţelor de ordine moldoveneşti care reuşesc - săracele - să protejeze cetăţeanul şi instituţiile cetăţii de excesele demente ale tot felul de scăpaţi de procedurile psihoterapeutice. Unica entitate oficial înregistrată în PMAN este o organizaţie de presă, aşa că până Ministerul Justiţiei înregistrează ceva nu voi privi gloata din Piaţa decât ca pe o acţiune promo. Cine vrea să facă reclamă pe gratis n-are decât.

Voluptatea post-modernistă ca antidot pentru suicid

Bună ziua, doamnă Depresie. Da, păi cum să nu ne cunoaştem. Te ţin minte de când mi-ai întins – politicoasă – funia, de când mi-ai oferit – cu ochii aplecaţi – cosorul. Şi zâmbetul cela de prostituată autosuficientă pe buze… Cum să nu-mi fi dat seama că venişi pentru ce te-a trimis tat-tău, diavolul. Da, acela care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să mai înghită.

Fără depresie, cunoscută şi ca depresiune sau deprimare, omul modern este ca fără acces la internet. Statisticile compilate de psihologi dau această patologie ca cel mai des întâlnită deviere psihică în societăţile din lumea modernă (în care voi include şi Moldova pentru că sărăcia aici nu contează). Nu ar fi o problemă, dacă punctul culminant al depresiei nu ar fi suicidul. Numai în Republica Moldova peste 200 de oameni aleg să-şi pună astfel capăt zilelor şi le reuşeşte, iar altor circa 300 nu le reuşeşte: medicii îi salvează. 

Oamenii recurg la astfel de modalitate de soluţionare a problemei existenţei, după ce pierd orice reper – axiologic, moral, religios, filosofic, material, de carieră – care ar putea să le mai justifice aflarea în aceasta lume. Definită lapidar, depresia este o stare patologică de suferinţă marcată de o diminuare a simţământului de valoare personală, de pesimism şi de dezgust faţă de viaţă.

Dacă e s-o luam pe cărarea teologiei, apoi ne vom aminti că din toţi păcătoşii, chiar şi ucigaşii au dreptul să fie îngropaţi în cimitire, nu însă şi sinucigaşii. Este felul în care creştinismul ortodox cataloghează acest tip de păcat drept suprem.

În Infernul în formă de pâlnie al lui Dante (ce bine seamănă pâlnia cu schema de dezvoltare pe spirală a istoriei stabilită în sistemul hegelian) marele sinucigaş şi trădător, Iuda Iscarioteanul, se află la originea „conului inversat”, alături de tronul diavolului. Deci, oare nu am putea discerne că a te aduce până la suicid este scopul suprem al maleficului, este jubilarea victorioasă a Răului, iar depresia este instrumentul cel mai eficace pentru realizarea acestui scop?

Că depresia este un rău atât de mare o putem deduce şi din scrierile teologice creştine. „Patericul Egiptean” – carte de referinţă în patrologie – începe anume cu deprimarea, pe care o numeşte „lene” sau „acedie” (akedia) şi o defineşte ca „demonul de amiază” (cf. psalmul 90), care este „cel mai apăsător dintre toţi”. Acedia este un amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trândăvie care înăbuşă intelectul provocând o dezintegrare a persoanei umane. Un soi de plictis, unit cu melancolie şi disconfort interior. (Nu voi pregeta să remarc aici că sfinţii părinţi au întors sufletul acesta uman pe toate feţele şi au stabilit reţetele înainte ca acelaşi lucru să-l facă psihanaliştii secolului XX).    

Deci – efectul, deci – suicidul. Deci – „a fi sau a nu fi”. „Există doar o singură problemă filosofică cu adevărat serioasă şi aceea este suicidul”, enunţă existenţialistul Albert Camus. Stranie filosofie şi Existenţialismul acesta şi subspecia sa Nihilismul: după ce declară că totul este absurd, adică fără sens, merge până acolo încât declară că şi suicidul este absurd. Kierkegaard propune credinţa în Dumnezeu ca soluţie, Nietzsche – transformarea în supraom, alţi existenţialişti rezolvă problema suicidului prin alegerea de a fi autentic şi responsabil de propria alegere, în acelaşi timp.

Şi ştiinţa sociologiei nu a putut rămâne impasibilă faţă de problema suicidului. În treacăt fie spus, tatăl fondator al sociologiei, Auguste Comte, a încercat să se sinucidă de vreo trei ori. Emile Durkheim, un alt nume de referinţă în sociologie, explică recurgerea la suicid prin anomie: drama omului modern, prizonier al dorinţelor şi pasiunilor împinse către imposibil, al dorinţei de a avea cât mai mult şi cât mai repede, de a simţi cât mai intens. Iar sociologul R. K. Merton defineşte anomia ca rezultat al discordanţei între structura culturală şi structura socială. Adică, în tinereţea sa omul tânăr porneşte cu nişte valori, nişte idealuri, nişte pattern-uri de viaţă pe care şi le propune să le realizeze, iar, în caz că nu reuşeşte, decide să se despartă de această viaţă şi societate adverse. Doreşte să se răzbune pe ele?

Imaginea ar fi incompletă dacă nu am pune-o în cadru istoric. Apariţia Existenţialismului în filozofie, sociologiei şi psihanalizei ca ştiinţe, a coincis cu revoluţia tehnico-industrială care a demarat la începutul secolului XIX şi a durat până la apariţia calculatoarelor şi internetului la sfârşitul secolului XX. Aşadar, este vorba de industrializare, capital, urbanizare, dar şi de demolarea pilonilor religioşi, morali şi axiologici. Descoperirile din tehnică şi medicină au dat apă la moara ateismului: pentru ce ne mai trebuie în Dumnezeu, dacă am găsit soluţii la maladii şi putem construi centrale atomice? Pe indivizii pe care aceste realizări ştiinţifice şi economice i-au găsit nepregătiţi sau incapabili de a se adapta, suicidul a devenit o ieşire din situaţie – s-a inclus legea lui Darwin despre supravieţuirea celor mai bine dotaţi pentru a se plia la schimbări.

Tot în această perioadă, în artă (în care vom include şi literatura) ia naştere şi se dezvoltă Modernismul cu toate subspeciile sale de expresionism, cubism, futurism, avangardism. La fel ca Existenţialismul în filosofie, în artă Modernismul demolează orice tipar, orice dogmă, orice normă, o rupe cu tradiţia, arde podurile. Idolii la care alege să se închine Modernismul sunt absurdul, disperarea, haosul, anarhia, şi propune ca metodă de mântuire progresul tehnico-ştiinţific. Uitaţi-vă cu câtă pasiune aşteaptă „oamenii moderni” lansarea de noi gadgeturi IT, de noi maşini. Inconştienţi de faptul că instrumentele acestea sunt făcute pentru a comunica informaţii, realizează – plictisiţi  – într-un sfârşit că nu prea au ce şi cui comunica. „Plictisiţi”  am zis? Au nu este plictiseala una din caracteristicile deprimării?

Tipul ideal al Erei Industriale Moderne (mulţumesc, Max Weber) este omul cu gadgeturi, maşini, case şi bani. Dar, sunt în stare aceşti roboţi să-i înlăture plictisul şi eterna teamă de ziua de mâine, de forţele naturii, de moarte, la urma urmei?  Intervine aici legea progresului istoric a lui Hegel: în artă apare Post-Modernismul, sociologii deja vorbesc de Era Post-Industrială, sinonimică cu Era IT (a Tehnologiilor Informaţionale), cu Era Globalizării. Capitalul, bogăţia, posesia de obiecte nu sunt ignorate, dar nu mai sunt cocoţate pe socluri, nu li se mai înalţă altare.

În contrast cu modernistul, cu a sa patimă pentru nou, pentru tehnologie, pentru demolarea violentă a tradiţiei şi a trecutului, post-modernistul este tipul hiper-livresc care ştie ca noutatea absolută este exclusă şi care decide să convieţuiască paşnic cu tradiţia. Am explorat cam tot, puţine nişe au mai rămas de umplut: post-modernistul este mai întâi un mare cititor –

şi-a asimilat adevărurile/realizările la care au ajuns înaintaşii de până la el – , până a decide să devină artist sau filosof sau profet.

În Era Informaţională există acces liber la întreg patrimoniul de cunoştinţe pe care omenirea le-a adunat până acum, omul post-modernist ştie să discearnă această informaţie, ştie să aprecieze şi să aleagă calitativul şi ştie să utilizeze informaţia pentru realizarea proiectului ales în scopul de a trăi cât mai autentic. O nouă reaşezare socială pe caste are aloc în acest început de secol pe Terra: post-moderniştii – oamenii care se închină informaţiei valoroase – şi moderniştii – oamenii care se închină la suporturi şi canale informaţionale şi le folosesc pentru transmiterea şi stocarea a tot felul de prostii.     

Aceeaşi dihotomie: sacru şi profan, yan şi yin, stăpân şi rob, lider şi condus, învăţător şi discipol. Nu ziceam eu că post-modernistul nu mai descoperă nimic nou, ci, întrevăzând teoria, o poate adapta pentru a interpreta şi subjuga realitatea?

Moldovenii sub teroarea Existenţialismului

Noi, oamenii, ne temem. Ne t-e-m-e-m permanent! Frica de moarte a fost companionul nostru intim dintotdeauna. Ne-am asociat în grupuri (turme) ca să ne diminuăm frica de a fi mâncaţi de animale răpitoare, am inventat agricultura ca să nu ne mai temem că vom muri de foame, am inventat medicina ca să ne amânăm sfârşitul, ca să murim când vom fi mai pregătiţi, iar corpul îmbătrânit şi neputincios nu va mai fi în stare să ne procure plăcerea de a trăi. Când vom fi aflat totul despre această viaţă şi această lume, vom fi atât de plictisiţi şi obosiţi, încât vom aştepta moartea ca pe o izbăvire. Între timp ne vom fi făcut copii care vor păstra şi retransmite codul nostru genetic care este un pattern şi, sperăm mult, că vor prelua şi patternul nostru ideatic, modul nostru de gândire şi comportament pe care noi îl considerăm bun. Cine va recunoaşte că el nu are un comportament bun? Chiar şi criminalii nu se consideră vinovaţi şi întotdeauna au de-a gata explicaţia de ce au ajuns până la aşa stare de „evoluţie”. Deci, nu vom muri de tot: jumătate din gene şi multe din ideile noastre vor rămâne.

Dacă e s-o luam după Darwin, apoi am devenit specia supremă pe Terra pentru că suntem cei mai deştepţi. Iniţial, noi, oamenii, nu am dorit să fim cea mai deşteaptă specie. Ca şi celelalte specii şi ca şi majoritatea indivizilor din specia noastră, oamenii erau mulţumiţi cu această soluţie la inevitabilitatea morţii: să reuşim să ne transmitem cât mai repede genele progeniturilor şi, de dorit, cât mai multor progenituri.

Am devenit deştepţi din necesitate: nu ne puteam apăra de atacurile naturii decât în grup, iar grupul – fiind organism, fiind sistem – nu poate să nu-şi dezvolte capacitatea de comunicare internă, deci să inventeze limbajul, apoi limba, or, ce este altceva limba decât materializarea gândurilor şi ideilor. Dar odată ce am început să generăm idei pentru a vâna mai bine, pentru a ne procura hrana mai uşor, am declanşat un proces de procreare a gândurilor de nestăvilit şi am observat că putem genera cu mult mai multe idei decât cele strict necesare pentru apărarea de răpitori şi obţinerea hranei. Am început să avem nevoie să ne organizăm haosul acesta de roiuri de gânduri din mintea noastră. Am folosit acest tumult ideatic pentru a încerca să explicăm natura şi aceeaşi moarte şi astfel am purces la elaborarea religiei. Aici procesul de transformare a omului din animal a luat sfârşit. Nu pentru toţi însă: majoritatea din cele 7 miliarde de oameni cât sunt acum pe Terra (sau am ajuns deja la 8 miliarde) continuă să realizeze patternul moştenit de la animale: îşi transmit genele, îşi dobândesc hrana şi îşi construiesc (fac reparaţie în) peşteri, numite acum case sau apartamente.

Religia nu ar fi religie dacă nu ar avea răspunsuri (dogmatice) la tot felul de frământări euristice şi la tot fel de angoase pe care mintea aceasta a noastră ni le furnizează redundant şi mereu. La început am desemnat câte un zeu pentru orice fenomen al naturii şi pentru orice trebuinţă în viaţă. Chinezii au şi până în prezent un zeu al examenelor căruia – fireşte – îi aduc ofrande. Le-am făcut temple şi le-am pus statuile acolo că să fie gospodăreşte şi tocmai când am considerat că am scos-o la capăt şi cu aceasta, a venit unul Avraam şi a spus: „Sunteţi toţi nişte imbecili. Imposibil să fie mulţi zei! Există doar un singur zeu!” Enunţul nu rămas neobservat, ci a condus la apariţia a tocmai trei religii monoteiste.

Aproximativ o mie de ani mai târziu, cu 500 de ani înainte de Era Noastră, Buddha a mers şi mai departe: el în genere a anulat orice fel de divinitate şi a decretat comportamentul etic pentru a nu fi nevoit să te reîncarnezi de atâtea ori în câini sau gâze şi să pui odată capăt procesului de renaşteri dizolvându-ţi sufletul în Marele Spirit Universal. Inerentă inconştientului uman această dorinţă de a-ţi ucide tatăl-zeu: această prezenţă care îţi restricţionează impulsiunile.

Grecii antici nu au riscat să ucidă divinităţile: ei le-au făcut albie de porci, atribuindu-le cele mai animalice porniri cum ar mânia, răzbunarea şi adulterul, au realizat apoi că dacă ar avea nevoie caii de zei, atunci şi i-ar fi imaginat cu corpuri de cai. La fel şi boii. Dar nu au putut să se debaraseze de scânteia spirituală intrinsecă sufletului uman - conştiinţa - , şi au inventat filosofia. Ca paliativ. Socrate, Platon şi Aristotel au disecat cerul de pământ, fizica de metafizică şi lucrurile iar păreau puse gospodăreşte la punct, dar tocmai atunci Tâmplarul din Nazareth a decis (i-a venit timpul?) să demonstreze că cele nouă lumi pot fi combinate. A murit şi a înviat. Pentru totdeauna. „Iată un Zeu cu adevărat virtuos!” au exclamat grecii şi, pentru că nu puteau renunţa cu uşurinţă la bagajul uriaş de elaborări filosofice anterioare, au inventat creştinismul ortodox.

O mie de ani mai târziu, cu schisma în lumea creştină realizată, cu cruciadele în plină desfăşurare, teologii catolici au decis că este prea mult Platon în creştinism şi prea puţin Aristotel. Au inventat scolastica pentru propagarea dogmelor, purgatoriul şi indulgenţele – pentru a atenua eterna angoasă umană. Aproximativ jumătate de mileniu mai târziu a venit Luther şi a afirmat: „Sunteţi toţi nişte imbecili! Nu există purgatoriu, pentru că nu este menţionat în Sola Scriptura şi nu-ţi poţi asigura un trai decent în Paradis, procurându-l cu bani!”

Aproximativ jumătate de secol mai târziu a venit Soren Kierkegaard şi a enunţat: „Imposibil să fii sigur că ai o relaţie bună cu Dumnezeu, dacă doar mergi duminica să asculţi predici protestante la biserică. Relaţia cu Dumnezeu este (trebuie să fie) intimă şi subiectivă, imposibilă să se preteze analizei filosofice”.

A venit apoi Nietzsche care i-a aplicat lovitura de graţie lui Dumnezeu. Fără o înţelegere prealabilă cu Diavolul, Nietzsche s-a declarat că el este Antihristul şi l-a ucis pe Dumnezeu. „Dumnezeu este mort!”, a exclamat Nietzsche, dar – la fel ca Adam care a zis: „Femeia pe care mi-ai dat-o m-a pus să mănânc din măr” – a încercat să pună vina pe umerii întregii omeniri, precizând: „Noi l-am ucis”. „Ura!!” au strigat contemporanii şi succesorii lui Nietzsche „Nu mai este tatăl care ne interzice să ne facem de cap!! Vom deveni supraoameni, vom inventa maşini care să lucreze în locul nostru, vom inventa medicamente pentru toate bolile. Nu mai avem nevoie de Dumnezeu: însuşi sfârşitul lumii nu ne va afecta pentru că ne vom fi mutat pe alte planete cu mult înainte de disiparea Soarelui!”

A venit apoi Freud care a demonstrat că uciderea tatălui-tiran – fie el şi Dumnezeu – este cea mai sigură cale de a înfiinţa o nouă religie: sunt prea mari suferinţele psihice cauzate de remuşcări. Uciderea tatălui-tiran nu anulează suferinţa – cauzată anterior de frustrarea sexuală – , ci dă naştere unei noi suferinţe, pe care permisivitatea indusă de dispariţia tiranului nu o poate alina nici prin satisfacerea instinctelor, nici prin jucării tehnologice.

Au venit apoi existenţialiştii francezi – cu Sartre ca vârf de lance – şi au demolat toate dogmele şi sistemele filosofice, religioase şi morale: „Sunteţi toţi nişte imbecili. Totul este absurd, nimic nu are sens. Nimic nu poate anihila angoasa!” astfel încât în anii ’40 ai secolului trecut Existenţialismul a devenit filosofie oficială a omenirii sau cel puţin a minorităţii gânditoare din aceasta. De la Kierkegaard, o sută de ani i-a luat Existenţialismului să se afirme ca dogmă filosofică. Nimic nou în domeniu din 1940. Aproape că sunt sigur că va fi înlocuit cu o altă doctrină, dar mă voi deda speculaţiilor în altă scriere.

Deci, Existenţialismul! Libertatea? Nemărginită, dar de aici şi imanenţa singurătăţii. Angoasa? Perenă, dar de aici şi nevoia de gândire şi acţiune. Proiect de viaţă? Absurd, dar de aici şi infinitatea de proiecte posibile. Morala? Religia? Oricare, dar ceea ce primează este  RESPONSABILITATEA EXISTENŢIALISTĂ. Înainte de a purcede la gândire şi acţiune, înarmează-te cu responsabilitate. Existenţialismului aceasta îi este intrinsecă. De fapt, Existenţialismul predică primordialitatea existenţei asupra esenţei: mai întâi exişti şi apoi devii, iar de aici şi disecarea omenirii în două caste: responsabilii şi iresponsabilii.

Se referă şi la popoare. Noi, moldovenii am fost din 1359 vasalii (sclavii) altor popoare până în 1991, când ne-am declarat independenţa, am devenit LIBERI. Până la urmă ne-am decis asupra PROIECTULUI de integrare europeană. Totul am făcut gospodăreşte până aici, dar cam observ prea puţină RESPONSABILITATE pentru implementarea proiectului. Prea puţină râvnă, prea multe îndoieli dacă facem ceea ce trebuie. Prea multă dorinţă de întoarcere în „Egiptul robiei”. De aceea şi am ars atâta iarbă metafizică în textul acesta ca să reiterez: suntem pe calea cea dreaptă, doar că trebuie să fim mai responsabili în realizarea proiectului naţional. De aceea şi stau oamenii în corturile din Piaţă, de aceea au şi fost tulburările din 7 aprilie 2009.

Elita pe care ne-o alegem în scrutine lasă impresia că nu ar fi suficient de responsabilă – că nu se prea grăbeşte – , şi încalcă astfel dogma existenţialistă. Evoluţiile globale însă presează societatea moldovenească: ea doar vede cât de mult a rămas în urmă faţă de alte societăţi.

Citate din Dostoievski

25 мудрых цитат Федора Михайловича, которые дают пищу для размышлений.

1. Надо любить жизнь больше, чем смысл жизни.
2. Никто не сделает первый шаг, потому что каждый думает, что это не взаимно.
3. Во всем есть черта, за которую перейти опасно; ибо, раз переступив, воротиться назад невозможно.
4. Счастье не в счастье, а лишь в его достижении.
5. Страданием своим русский народ как бы наслаждается.
6. Перестать читать книги — значит перестать мыслить.
7. Свобода не в том, чтоб не сдерживать себя, а в том, чтоб владеть собой.
8. Нет счастья в комфорте, покупается счастье страданием.
9. В истинно любящем сердце или ревность убивает любовь, или любовь убивает ревность.
10. Очень немного требуется, чтобы уничтожить человека: стоит лишь убедить его в том, что дело, которым он занимается, никому не нужно.
11. Друг мой, вспомни, что молчать хорошо, безопасно и красиво.
12. Писатель, произведения которого не имели успеха, легко становится желчным критиком: так слабое и безвкусное вино может стать превосходным уксусом.
13. Человек он умный, но чтоб умно поступать — одного ума мало.
14. Если ты направился к цели и станешь дорогою останавливаться, чтобы швырять камни во всякую лающую на тебя собаку, то никогда не дойдешь до цели.
15. Я хочу хоть с одним человеком обо всём говорить, как с собой.
16. Удивительно, что может сделать один луч солнца с душой человека!
17. Тут нужно говорить глаз на глаз... чтоб душа читалась на лице, чтоб сердце сказывалось в звуках слова. Одно слово, сказанное с убеждением, с полной искренностью и без колебаний, лицом к лицу, гораздо более значит, нежели десятки листов исписанной бумаги.
18. Жизнь задыхается без цели.
19. Душа исцеляется рядом с детьми.
20. Кто хочет приносить пользу, тот даже со связанными руками может сделать много добра.
21. Мир спасёт красота.
22. В самом деле, выражаются иногда про «зверскую» жестокость человека, но это страшно несправедливо и обидно для зверей: зверь никогда не может быть так жесток, как человек, так артистически, так художественно жесток.
23. Большие не знают, что ребенок даже в самом трудном деле может дать чрезвычайно важный совет.
24. Не засоряйте свою память обидами, а то там может просто не остаться места для прекрасных мгновений.
25. Человек, умеющий обнимать — хороший человек.

Источник: http://www.adme.ru/tvorchestvo-pisateli/25-citat-fedora-dostoevskogo-kotorye-dayut-pischu-dlya-razmyshlenij-783710/ © AdMe.ru