Bună ziua, doamnă
Depresie. Da, păi cum să nu ne cunoaştem. Te ţin minte de când mi-ai întins –
politicoasă – funia, de când mi-ai oferit – cu ochii aplecaţi – cosorul. Şi
zâmbetul cela de prostituată autosuficientă pe buze… Cum să nu-mi fi dat seama
că venişi pentru ce te-a trimis tat-tău, diavolul. Da, acela care răcneşte ca
un leu, căutând pe cine să mai înghită.
Fără depresie,
cunoscută şi ca depresiune sau deprimare, omul modern este ca fără acces la
internet. Statisticile compilate de psihologi dau această patologie ca cel mai
des întâlnită deviere psihică în societăţile din lumea modernă (în care voi
include şi Moldova pentru că sărăcia aici nu contează). Nu ar fi o problemă,
dacă punctul culminant al depresiei nu ar fi suicidul. Numai în Republica
Moldova peste 200 de oameni aleg să-şi pună astfel capăt zilelor şi le
reuşeşte, iar altor circa 300 nu le reuşeşte: medicii îi salvează.
Oamenii recurg la
astfel de modalitate de soluţionare a problemei existenţei, după ce pierd orice
reper – axiologic, moral, religios, filosofic, material, de carieră – care ar
putea să le mai justifice aflarea în aceasta lume. Definită lapidar, depresia
este o stare patologică de suferinţă marcată de o diminuare a simţământului de
valoare personală, de pesimism şi de dezgust faţă de viaţă.
Dacă e s-o luam
pe cărarea teologiei, apoi ne vom aminti că din toţi păcătoşii, chiar şi
ucigaşii au dreptul să fie îngropaţi în cimitire, nu însă şi sinucigaşii. Este
felul în care creştinismul ortodox cataloghează acest tip de păcat drept suprem.
În Infernul în
formă de pâlnie al lui Dante (ce bine seamănă pâlnia cu schema de dezvoltare pe
spirală a istoriei stabilită în sistemul hegelian) marele sinucigaş şi
trădător, Iuda Iscarioteanul, se află la originea „conului inversat”, alături
de tronul diavolului. Deci, oare nu am putea discerne că a te aduce până la
suicid este scopul suprem al maleficului, este jubilarea victorioasă a Răului,
iar depresia este instrumentul cel mai eficace pentru realizarea acestui scop?
Că depresia este
un rău atât de mare o putem deduce şi din scrierile teologice creştine.
„Patericul Egiptean” – carte de referinţă în patrologie – începe anume cu
deprimarea, pe care o numeşte „lene” sau „acedie” (akedia) şi o defineşte ca
„demonul de amiază” (cf. psalmul 90), care este „cel mai apăsător dintre toţi”.
Acedia este un amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trândăvie care
înăbuşă intelectul provocând o dezintegrare a persoanei umane. Un soi de plictis,
unit cu melancolie şi disconfort interior. (Nu voi pregeta să remarc aici că
sfinţii părinţi au întors sufletul acesta uman pe toate feţele şi au stabilit
reţetele înainte ca acelaşi lucru să-l facă psihanaliştii secolului XX).
Deci – efectul,
deci – suicidul. Deci – „a fi sau a nu fi”. „Există doar o singură problemă
filosofică cu adevărat serioasă şi aceea este suicidul”, enunţă
existenţialistul Albert Camus. Stranie filosofie şi Existenţialismul acesta şi
subspecia sa Nihilismul: după ce declară că totul este absurd, adică fără sens,
merge până acolo încât declară că şi suicidul este absurd. Kierkegaard propune
credinţa în Dumnezeu ca soluţie, Nietzsche – transformarea în supraom, alţi
existenţialişti rezolvă problema suicidului prin alegerea de a fi autentic şi
responsabil de propria alegere, în acelaşi timp.
Şi ştiinţa
sociologiei nu a putut rămâne impasibilă faţă de problema suicidului. În
treacăt fie spus, tatăl fondator al sociologiei, Auguste Comte, a încercat să
se sinucidă de vreo trei ori. Emile Durkheim, un alt nume de referinţă în
sociologie, explică recurgerea la suicid prin anomie: drama omului modern,
prizonier al dorinţelor şi pasiunilor împinse către imposibil, al dorinţei de a
avea cât mai mult şi cât mai repede, de a simţi cât mai intens. Iar sociologul
R. K. Merton defineşte anomia ca rezultat al discordanţei între structura
culturală şi structura socială. Adică, în tinereţea sa omul tânăr porneşte cu nişte
valori, nişte idealuri, nişte pattern-uri de viaţă pe care şi le propune să le
realizeze, iar, în caz că nu reuşeşte, decide să se despartă de această viaţă
şi societate adverse. Doreşte să se răzbune pe ele?
Imaginea ar fi
incompletă dacă nu am pune-o în cadru istoric. Apariţia Existenţialismului în
filozofie, sociologiei şi psihanalizei ca ştiinţe, a coincis cu revoluţia
tehnico-industrială care a demarat la începutul secolului XIX şi a durat până
la apariţia calculatoarelor şi internetului la sfârşitul secolului XX. Aşadar,
este vorba de industrializare, capital, urbanizare, dar şi de demolarea
pilonilor religioşi, morali şi axiologici. Descoperirile din tehnică şi
medicină au dat apă la moara ateismului: pentru ce ne mai trebuie în Dumnezeu,
dacă am găsit soluţii la maladii şi putem construi centrale atomice? Pe indivizii
pe care aceste realizări ştiinţifice şi economice i-au găsit nepregătiţi sau
incapabili de a se adapta, suicidul a devenit o ieşire din situaţie – s-a
inclus legea lui Darwin despre supravieţuirea celor mai bine dotaţi pentru a se
plia la schimbări.
Tot în această
perioadă, în artă (în care vom include şi literatura) ia naştere şi se dezvoltă
Modernismul cu toate subspeciile sale de expresionism, cubism, futurism,
avangardism. La fel ca Existenţialismul în filosofie, în artă Modernismul
demolează orice tipar, orice dogmă, orice normă, o rupe cu tradiţia, arde
podurile. Idolii la care alege să se închine Modernismul sunt absurdul,
disperarea, haosul, anarhia, şi propune ca metodă de mântuire progresul
tehnico-ştiinţific. Uitaţi-vă cu câtă pasiune aşteaptă „oamenii moderni”
lansarea de noi gadgeturi IT, de noi maşini. Inconştienţi de faptul că
instrumentele acestea sunt făcute pentru a comunica informaţii, realizează –
plictisiţi – într-un sfârşit că nu prea
au ce şi cui comunica. „Plictisiţi” am
zis? Au nu este plictiseala una din caracteristicile deprimării?
Tipul ideal al
Erei Industriale Moderne (mulţumesc, Max Weber) este omul cu gadgeturi, maşini,
case şi bani. Dar, sunt în stare aceşti roboţi să-i înlăture plictisul şi
eterna teamă de ziua de mâine, de forţele naturii, de moarte, la urma
urmei? Intervine aici legea progresului
istoric a lui Hegel: în artă apare Post-Modernismul, sociologii deja vorbesc de
Era Post-Industrială, sinonimică cu Era IT (a Tehnologiilor Informaţionale), cu
Era Globalizării. Capitalul, bogăţia, posesia de obiecte nu sunt ignorate, dar
nu mai sunt cocoţate pe socluri, nu li se mai înalţă altare.
În contrast cu
modernistul, cu a sa patimă pentru nou, pentru tehnologie, pentru demolarea
violentă a tradiţiei şi a trecutului, post-modernistul este tipul hiper-livresc
care ştie ca noutatea absolută este exclusă şi care decide să convieţuiască
paşnic cu tradiţia. Am explorat cam tot, puţine nişe au mai rămas de umplut:
post-modernistul este mai întâi un mare cititor –
şi-a asimilat
adevărurile/realizările la care au ajuns înaintaşii de până la el – , până a
decide să devină artist sau filosof sau profet.
În Era
Informaţională există acces liber la întreg patrimoniul de cunoştinţe pe care
omenirea le-a adunat până acum, omul post-modernist ştie să discearnă această
informaţie, ştie să aprecieze şi să aleagă calitativul şi ştie să utilizeze
informaţia pentru realizarea proiectului ales în scopul de a trăi cât mai
autentic. O nouă reaşezare socială pe caste are aloc în acest început de secol
pe Terra: post-moderniştii – oamenii care se închină informaţiei valoroase – şi
moderniştii – oamenii care se închină la suporturi şi canale informaţionale şi
le folosesc pentru transmiterea şi stocarea a tot felul de prostii.
Aceeaşi
dihotomie: sacru şi profan, yan şi yin, stăpân şi rob, lider şi condus,
învăţător şi discipol. Nu ziceam eu că post-modernistul nu mai descoperă nimic
nou, ci, întrevăzând teoria, o poate adapta pentru a interpreta şi subjuga realitatea?
