Şlefuind satârul epistemic

Adevarul este coincidenta 

dintre concept si realitate

Kant

 


Eu daca as avea un satar, eu l-as ascuti din cand in cand, dar cat mai des, pentru ca un satar tocit nu e de niciun folos. Ceea ce imi trebuie mie de la cutit este ascutimea lui. Ascutimea este ustensilitatea cutitului, esenta lui si lucrul in sine al lui. Potrivit, respectiv, lui Heidegger, Socrate si Kant.

Mie imi trebuie un satar ascutit ca sa tai lianele din jungla pentru a iesi la luminisul savanei, unde, biped fiind, voi putea mai usor sa-i intrezaresc pe cei ce ma vaneaza si, la randu-mi, pe cei pe care ii pot vana. Recent paleontologii au descoperit ca stramosul nostru de acum 200-300 de mii de ani era deja biped cand a iesit din jungla in savana si deja se efectuase disjonctiunea de maimute, cu care am avut un stramos comun, mai vechi. Savana africana -- leaganul omenirii. Noi si raiul ni l-am ticluit dupa asemanarea ei: gradina Edenului. Noi nu zicem doar "padurea Edenului". Acolo ne-am petrecut copilaria noastra si acum tot nu renuntam la ideea de a ne face macar o ograda cu iarba, macar o gradina cu popusoi, care se i se asemene. Macar doua vazoane pe pervaz.

In noi, impulsul acesta de a iesi la lumina este instinctual. Oare nu privim noi la semenii nostri care au renuntat la a mai cauta poiana ca la niste morti, desi inca vii?

Cum de putea cel mai intelept barbat al Greciei antice, Socrate, sa spuna: "Stiu ca nu stiu nimic"? Probabil ca avea in vedere ca procesul de cunoastere va exista atat timp cat va exista omenirea. Scrie Aristotel la inceputul "Metafizicii": "Toti oamenii au de la natura dorinta de a cunoaste. Placerea data de senzatii este o proba, caci in afara chiar de utilitatea lor ele ne plac prin ele insele si mai mult decat toate celelalte senzatiile vizuale".

Dar sa nu fim prea categorici: nu toti oamenii jinduiesc cunoasterea, unii se multumesc cu putinul pe care il au. Eu zic ca e normal: noi, oamenii, intotdeauna ne-am divizat un vanatori si culegatori, inca din paleolitic. Culegatoare erau mai ales femeile: presupune mai putine riscuri, or, vanatoarea continea inerent hazardul mortii.

Mitul Pesterii din Republica lui Platon, Cartea 7, admite ca iesirea din pestera poate sa se loveasca de opunere: "Daca unul din acesti prizonieri ar fi desfacut, daca el ar fortat sa se ridice numaidecat, sa intoarca gatul sa mearga, sa ridice ochii catre lumina; facand toate aceste miscari el va suferi -- si orbirea luminii il va impiedica sa distinga aceste obiecte, din care, inainte, nu vedea decat umbrele". [...] "... cat despre ridicarea la lumea superioara, la contemplarea obiectelor ei, daca tu o consideri ca o ridicare a sufletului catre inteligibil, atunci nu te vei insela asupra gandirii mele..." [...] "In lumea inteligibila, ideea binelui este perceputa ca cea din urma si cu greutate".

Vom fixa ca prizonierul nu iese de buna voie la lumina. Trebuie fortat, dar odata iesit si vazand cum arata lucrurile cu adevarat, nu mai vrea sa revina in pestera -- in jungla -- si se uita cu mila la fostii sai tovarasi care continua sa se auto-amageasca. Vom mai fixa ca pentru a VEDEA cum sunt lucrurile intr-ADEVAR este necesara LUMINA.

Aceasta impotrivire o constata si Iisus, in Evanghelia dupa Ioan, cel mai filosof dintre evanghelisti: "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (8:12). Si inca mai zice Iisus: "Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele". Si inca: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14:6).

Iar in Levitic 11:45, Yahve le porunceste evreilor: "Deci fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt".

Spre deosebire de profetii si apostolii evrei, Aristotel nu l-a vazut pe cel Divin, dar totusi se incumeta sa-l descrie in Metafizica 12.8: "Si daca deci Zeul este totdeauna in acea stare buna in care suntem si noi cateodata, aceasta ne trezeste mirarea; si daca in una si mai buna, aceasta ne mira si mai mult. Si Zeul este intr-o stare mai buna. Si viata de asemenea apartine Zeului; pentru ca actualitatea gandirii este viata; si Zeul este acea stare. Si actualitatdea autosuficienta a Zeului este viata cea mai buna si eterna. De aceea noi spunem ca Zeul este fiinta vie, eterna, cea mai buna, astfel incat viata si durata continua si eterna apartin Zeului. Pentru ca acesta este Zeul".

Acum Apostolul Pavel ne fixeaza Zeul ontologic: "Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate". (Romani 11:36)

Nici Hegel nu l-a vazut pe cel Divin, dar stie cum poate fi gasit: "[...] obiectul filosofiei nu este decat Dumnezeu; sau scopul ei este de a cunoaste pe Dumnezeu. Acest obiect este comun cu cel al religiei, cu diferenta ca filosofia il considera prin gandire, rationand, si religia, reprezentandu-si-l". (Istoria filosofiei) Voi remarca aicea ca stiinta este exclusa de la participare la cunoasterea Divinului. Ea se bazeaza pe empiric, pe observatie cu ajutorul simturilor sau aparatelor de masurat. Daca ceva poate fi masurat sau redus la o formula matematica, el nu poate constitui obiectul filosofiei, ci al stiintei.

Scrie Kant in "Prolegomene la orice metafizica viitoare...": " Numai elaborarea cunoasterii a priori, fie prin intuitie, fie prin concepte si, in cele din urma, a judecatilor sintetice a priori -- si anume in domeniul cunoasterii filosofice -- constituie continutul esential al metafizicii".

Acum in "Etica" sa, Spinoza stabileste ca exista trei feluri de cunoastere: 1. senzuala, 2. stiintifica si 3. prin intuitie filosofica, iar despre ultima scrie ca "cu cat sufletul este mai apt sa inteleaga lucrurile prin al treilea fel de cunostinta cu atat mai mult doreste el sa inteleaga lucrurile prin acest fel de cunostinta". Si inca: "Din acest al treilea fel de cunoastere purcede cea mai mare multumire sufleteasca ce poate exista".

Platon, Aristotel si sfintii parinti erau demult la curent cu aceasta si fixasera cu sute de ani inaintea lui Spinoza viata contemplativa a filosofului sau credinciosului drept ideal al conditiei umane, realitatii umane sau al Dasein-ului heideggerian.

"Cartile filosofilor iti vor explica orice lucru", scrie in Ars Poetica pioetul roman Horatiu (vers 310).

Si daca existentialistul francez Jean-Paul Sartre considera ca "cunoasterea este vanatoare", vedem ca cea mai laudata si mai placuta cunoastere este prin intuitie filosofica. Iar, cum am scris mai sus, la vanatoare nu se pornesc femeile sau famenii, care se multumesc cu culesul tuberculilor.

Vanatoarea presupune ca necesara si prealabila o cautare a vanatului, si iata ca Iisus ne spune ce trebuie sa cautam: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă". (Mt 6:33). Iar aceasta prada se afla: "Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru". (Lc 17:21)

In secolul 21, stiinta a ajuns la culmi si descoperiri marete, dar ea nu este un panaceu si este permanent imperfecta. Ea genereaza mai putina placere decat religia, arta si filosofia, ea este moralmente neutra.

Prin metode diferite, religia si filosofia cauta sa consume Divinul, pentru ca Divinul este bun si bine si frumos.

Intelectul uman este instrumentul cu care omul taie hatisul junglei pentru a ajunge la Lumina, la Adevar, la Divin, iar acest instrument trebuie mentinut permanent ascutit, gata de aplicare, iar mentenanta aceasta se efectueaza prin indeletnirea cu cartile filosofilor "care iti explica orice lucru". Hatisul junglei este ignoranta care te inconjoara, ruda cu neantul si haosul si maleficul.

Spre deosebire de cuoasterea revelata (religioasa) care s-a oprit in dogma anului 325 cand a fost statuat Crezul nicenian, cunoasterea filosifca isi permite luxul de a se adapta permanent la noile realitati ale vietii, poate elabora noi concepte si poate corobora aceste concepte cu dogma religioasa.

Evazivitatea Divinului confera caracter permanent impulsului omenesc de a-l cauta-vana si aceasta este un puternic generator de sens in viata vanatorului. Or, lipsa sensului duce la nihilism -- filosofia favorita a diavoului. 

citeste si:

https://daniellachi.blogspot.com/2020/04/saracia-duhului-si-impulsul-progresului.html

De ce i-a furat Rahela idolii lui Laban?

Iar Laban, ducându-se să-şi tundă oile, 

Rahila a furat idolii tatălui său...

"Dar la cine vei găsi idolii tăi, 

acela nu va mai trăi. 

Caută de faţă cu rudele noastre 

şi ia tot ce vei găsi al tău la mine!" 

Iacov însă nu ştia că Rahila, 

femeia sa, îi furase.

(Fac. 31: 19-32)

  

S-ar părea că, având un stat mic şi slab, nu ar fi neapărat necesar ca noi, moldovenii, să avem „duşmani naturali”, să fim în ceartă cu alte ţări. Dar, nu. Unicul duşman al nostru la ora actuală este nimeni altcineva decât Rusia lui Putin. E suficient să te întrebi: cine ne pune embargouri, cine îşi ţine armata pe teritoriul nostru, cine susţine separatiştii noştri şi cine se implică în treburile noastre interne şi în politica noastră?

Lista continuă cu: cine insistă să-şi spună cuvântul atunci când e vorba de istoria noastră, limba noastră şi cursul nostru istoric? Răspunsul e acelaşi: Rusia lui Putin. Te-ai putea întreba: de unde atâta grijă pentru un popor atât de puţin numeros şi foarte sărac? Răspunsul este valabil timp de două decenii: Rusia lui Putin încă îşi caută un rost pe această planetă şi este frământată de un zdruncinător complex de inferioritate. De aceea ea nu va pregeta să-şi bage nasul oriunde SUA nu sunt (prea) interesate, vezi Siria.

De la Moscova R. Moldova nu cred că este văzută mai mult decât un popor de aborigeni, de unde şi apariţia apetitului de colonizare din partea Kremlinului. Sau cel puţin de la noi se aşteaptă o atitudine docilă asemenea vasalităţii armene sau belaruse.

Poate chiar dacă plebea moldovenească şi ar agrea în veselie acest statut de sclav, să zicem, contra gaze ieftine, această ţară are o elită, care de aia şi e elită pentru a-şi impune maselor viziunile.

Or, această elită moldovenească nu poate lesne să uite deportările din anii ’40. Urmate apoi de o crâncenă politică de deznaţionalizare, prin care sovieticii au încercat să scoată moldovenismul (românismul) şi religiozitatea din noi. Fără succes totuşi, pentru că imediat ce s-a ivit ocazia, cum numai am simţit că ursul dă semne de slăbiciune, ne-am şi declarat imediat independenţa. La trei zile după ce a făcut-o Ucraina. Ca să fim mai siguri.

Fără succes, pentru că şi-a dovedit rezilienţa cultura noastră. Elita noastră intelectuală din anii ’50 -- scriitorii şi profesorii de limbă şi literatură moldovenească – au reuşit să tragă pe sfoară zbirii-cenzori sovietici şi aceşti ultimii le-au permis să publice operele clasicilor noştri: de la cronicari la Eminescu. De aceea românii din România au dreptate când observă că basarabenii vorbesc o limbă arhaicizată: la aceasta ni s-a permis să avem acces, aceasta era predată în şcoală, cu aceasta ne-am format şi ne-am menţinut. La moment de restrişte, clasicii noştri şi-au demonstrat eficienţa: nu ne-au lăsat să dispărem ca popor.

Că Rusia lui Putin ne vrea înglobaţi în „lumea rusă” – un proiect civilizaţional, de altfel --, ne vrea aborigeni ne-civilizaţi printr-o cultură scrisă, această atitudine de superioritate a unui stat mai puternic milităreşte şi mai bogat e de înţeles. Poate şi şudrele mancurtizate moldovene şi o acceptă cu muzica, talk-show-urile şi filmele ei. Dar, când vine vorba de elita intelectuală – de la care se inspiră cea politică --, lucrurile se împotmolesc. Nimeni nu neagă că ruşii au o cultură valoroasă, dar noi o avem pe a noastră. Nu pot fi uitate deportările. Ele sunt holocaustul nostru.

Să mergem acum în antichitatea biblică a Rahelei şi a lui Iacov. Că Laban era idolatru nu e mare scofală, aşa era moda atunci în Mesopotamia şi în toată lumea. Idolii lui Laban puteau fi nişte statuete reprezentând zei din panteonul babilonean, dar eu mai degrabă înclin să cred că erau nişte zei de-ai casei, de genul penaţilor la romani. Formându-se în familia lui Laban, nu putem exclude că Rahela încă nu s-a convertit pe deplin la religia monoteistă a lui Iacob şi, îngrijorată de eventualele pericole în noua sa viaţă în Canaan, ea a decis să-şi ia cu ea idolii pentru a se bucura de protecţia lor în noile circumstanţe.

Şi apoi nu face de exclus şi o banală dorinţă feminină de răzbunare pe tatăl-despot care a ţinut-o atâta timp departe de „materializarea” dragostei pentru Iacov şi a „strecurat-o” pe Lia în „camera de taină” în noaptea nupţială. 

Că idolii reprezentau ceva important pentru Laban o înţelegem din îngrijorarea lui Iacov care îi spune că va ucide pe oricine din ai săi, dacă la el sau ea vor fi găsite statuetele. Pentru valorile spirituale – religioase şi culturale – oamenii merg la moarte, vezi actele de martiriu sau arderea pe rug a lui Giordano Bruno.

În cazul nostru al basarabenilor, Capra cu trei iezi şi Chiriţele lui Alecsandri ne-au păstrat spiritualitatea şi ne împiedică acum să acceptăm orbeşte influenţele civilizaţionale şi politice din exterior. Şi da, tancurile pot ucide câţiva purtători de cultură, dar cultura în sine rămâne intactă. Nu mai are sens să arzi azi cărţile pe rug, deoarece ele deja sunt pe internet.

Punând cele scrise mai sus în contextul prezidenţialelor, voi remarca faptul că la acest scrutin vom vedea şi vom putea cuantifica câţi cetăţeni moldoveni sunt gata să-şi vândă libertatea culturală pe gaze naturale „ieftine” şi câţi din ei au interiorizat ideea de a dori ca ei să fie stăpâni la ei în ţară.  

Ce a dorit de fapt femeia lui Lot?

Femeia lui Lot însă 

s-a uitat înapoi 

şi s-a prefăcut 

în stâlp de sare. 

(Fac. 19:26)

O, structuraliştii -- inamicii mei! De unde vă ştiu atât de bine? Deoarece am fost şi eu ca voi. Am fost CU voi. Toate lucrurile aranjate pe policioare, totul ordonat unui sistem. Fără salturi dialectice. Fără schimbări istorice rapide. Totul este predictibil şi ceea ce iese din standarde este supus oprobriului. Frica de necunoscut este atenuată de "bună organizare" a lucrurilor. Totul pare bine şi frumos, numai că voi aveţi un handicap: voi nu sunteţi pregătiţi pentru viitor, dar viitorul se transformă în prezent, fără să vă întrebe. Şi, da, viitorul are imanent ceea de ce vă temeţi voi cel mai mult -- necunoscutul. 

Anume din această cauză eu am trecut în tabăra funcţionaliştilor: ei nu se tem de necunoscutul viitorului deoarece ei creează acest viitor. Ei zic că merită să i se dea formă doar acelui lucru/obiect care este funcţional, care aduce folos, care este utilitar şi comportă ustensilitate. 

Bocetul se transformă în răget de bleg. Platon, prin gura lui Socrate, încă acum 23 de secole povestea Mitul Cavernei -- "oamenii ceea erau cu picioarele şi gâtul în lanţuri încă din copilărie" -- şi acest mit nu-şi pierde din actualitate. 

După ieşirea din Uniunea Sovietică în 1991, care până la sfârşitul acelui an s-a şi destrămat, blegii moldoveni au început a boci acel stat defunct şi peste trei ani au votat masiv pentru agrarieni. Apoi, în 2001 -- pentru comunişti. "Nu vreau să renunţ la lanţuri, nu vreau să mă scoateţi din peşteră. M-am deprins aici. Şi apoi se mai dau premii celor care mai bine prezic cum se vor perinda umbrele pe perete". 

Apoi, odată bocită bine Uniunea Sovietică, blegii au trecut la bocirea industriei şi colhozurilor din RSS Moldovenească. Că iată totul se desfiinţează şi se fură!

Acum, mai nou, au început să bocească satul moldovenesc. Că dispare. Că pleacă lumea. Aşa vă trebuie dacă sunteţi structuralişti. Ideologia voastră nu presupune adaptare, dar istoria, progresul acesteia, nu are timp să vă aştepte să vă veniţi voi în fire. URSS a dispărut pentru că nu era funcţională. Fabricile şi uzinele au dispărut deoarece ceea ce produceau ele nu trebuia numănui şi satele dispar pentru că nu au locuri de muncă. Şi pentru că Moldova se urbanizează-modernizează. Ce propuneţi, voi structuraliştilor-conservatori, să facem? Să luăm bani din bugetul comun numai să menţinem satul? Sau şcolile cu 3 copii şi 30 de învăţători bătrâni? Să am pardon, dar voi nu numai că sunteţi proşti manageri, voi mergeţi împotriva bunului simţ! 

După bocet, business planning. Acum a venit timpul să întreb dacă nu simţiţi o incomoditate, aşa, mergând înainte cu spatele? Poate vă întoarceţi să vedeţi pe unde călcaţi? Poate scrutaţi zările să vedeţi clar unde vă duceţi? Poate vă schiţaţi un plan despre ce faceţi mai departe? Poate ne apucăm de planificat împreună -- toată societatea -- viitorul? Nu de alta, el oricum vine, fără să ne întrebe, dar zic şi eu poate ne pregătim cumva? 

Ce facem cu trecutul? Li-l lăsăm istoricilor să-l pună în lucrări ştiinţifice. Ce facem cu industria? Ceea ce nu dă venit, desfiinţăm, vindem, reorganizăm. Ce facem cu satul natal şi iubit? Îl lăsăm să moară şi ne concentrăm la oraşe. Cine se va ocupa de agricultură? Câteva întreprinderi mari, iar masa de oameni eventual intrată în şomaj poate fi încadrată în câmpul muncii în alte sfere ale economiei, dar mulţi din ei deja pleacă la muncă peste hotare. 

Ceea ce e pozitiv este că tot mai mulţi moldoveni decid să-şi ia vieţile în propriile mâini şi nu mai aşteaptă soluţii pentru viaţa personală de la stat. 

Iar dacă în acest secol, din cauza acestor procese Republica Moldova va dispărea ca stat, ce să-i faci? Mâna nevăzută a capitalismului o va face. Asta, bineînţeles, dacă nu ne vor ataca barbarii din est şi vom avea posibilitatea de a ne dezvolta în voie, firesc, de la sine.  

Dacă rezistăm puterii de gravitaţie a Rusiei şi ne menţinem orbitând în jurul Uniunii Europene, nu ne-a mai rămas mult pentru a deveni o societate modernă. Mai avem de înlăturat sărăcia, iar metoda este cunoscută de demult -- munca. Deja cunosc mulţi moldoveni care lucrează două luni în UE şi una se odihnesc acasă. După ieşirea din UE a Marii Britanii, şansele ţărilor care vor să facă parte din UE au sporit. Deci, trebuie să rezistăm ispitei de a deveni Crimee şi/sau Transnistrie .   

Mersul cu spatele înainte este iraţional, iar privirea înapoi, după cum ne arată istoria biblică a lui Lot, poate fi interpretată şi ca imorală. Adică este o încălcare a poruncii divine. Doar i-a spus Dumnezeu familiei lui Lot să nu se uite la nimicirea Sodomei. Iată că soţia sa nu a rezistat. Să fie vorba de banal de renumita curiozitate femeiască? De regret pentru averile lăsate, pentru traiul în "minunatul" oraş al desfrânaţilor?

Trecutul este pentru concluzii, viitorul aşteaptă să fie valorificat.

Citeşte şi: 

Frământaţi între Epoca de Aur şi Noul Ierusalim