Vedeţi cum se adaptează Biserica Ortodoxă la noile realităţi?

Ieri pe 23 mai, liderul religios al ortodocşilor subordonaţi Moscovei a ieşit din cabinetul luxos şi s-a alăturat enoriaşilor pentru a promova valorile familiei tradiţionale. Excelent!!! Anume aşa şi trebuie să se comporte liderii religioşi: păstorul alături de oi.   

Că ortodocşii nu sunt de acord cu legea cu privire la non-discriminare – cu renumita ei tentă de neimplicare a statului în orientarea sexuală a cetăţeanului – păi, ce să spun, ar fi fost straniu dacă ei ar fi fost de acord. Ceea ce fundamentaliştii religioşi din Moldova nu vor să înţeleagă sunt funcţiile statului modern, democratic, de aceea nu voi pregeta să le mai formulez încă odată.

După ce Mântuitorul a făcut separaţia Bisericii de stat prin renumita „Daţi-i cezarului ce-i a cezarului şi lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu”, nu mai încape îndoială că aceste două entităţi se conduc de legi diferite care pot şi să coincidă, dar pot şi să difere. Statul nu are şi nu trebuie să aibă rol de mentor moral, de arbitru în chestiuni de religie. Scria Mark Twain că omul este singura fiinţă care deţine religia adevărată: câteva.      

Sumar, statul are funcţia de a colecta impozite (oare Iisus a spus fraza de mai sus nu atunci când l-au întrebat dacă să plătim impozite?). Cu aceşti bani statul asigură protecţie faţă de duşmanii externi şi interni şi mai construieşte drumuri şi şcoli. De aceea pentru stat este valoros contribuabilul, dar ce fantezii erotice are acesta pe stat nu-l interesează, la fel cum nu-l interesează dacă acest contribuabil deţine sau nu dogma  şi morala corectă.

La replica renumită a fundamentaliştilor că 98 la sută din moldoveni sunt ortodocşi, deci statul trebuie să facă legi pe placul acestora, le explic că nu astfel lucrează mecanismul statului. Abolirea sau păstrarea legii non-discriminare nu ocupă loc de frunte pe agenda politică a niciunei formaţiuni politice serioase, dar dacă fundamentaliştii vor abolirea acesteia de ce nu-i fac lobby în Parlament? Mai mult, de ce fundamentaliştii nu-şi creează un partid care să câştige alegerile şi să guverneze statul? Ar fi tot legal. Dar răspunsul este simplu: fundamentalişti sunt puţini. Puţini, dar creează impresia că-s mulţi deoarece sunt gălăgioşi.

Marşul ortodocşilor de sâmbătă nu poate să nu fie pus în context cu marşul gay-ilor care a avut loc cu o săptămâna mai înainte. Este un salt calitativ că fundamentaliştii au decis să dea o replică democratică, şi au preferat cuvântul, predica, în defavoarea pietrei şi cocktail-ului Molotov. Deşi există înregistrări că marşul LGBT nu i-a lăsat indiferenţi pe unii în sutane şi pe alţii cu cefele rase, care au vrut să le dea o lecţie de morală desfrânaţilor, iar în caz că-i nu-i conving să-i ajute cu ceva pietre în cap.

Nu este greu de observat că organizaţia religioasă care se numeşte Mitropolia Moldovei are o agendă prin care îşi promovează ideologia şi ar fi greşit să nu fie aşa. Ce fel de organizaţie religioasă care nu are nimic de spus despre frământările sociale ale momentului?! Ceea ce este încurajator este că organizaţia aceasta religioasă a decis să se comporte democratic: folosind cuvântul, lozinca, predica şi nu piatra şi blestemul.

Ceea ce slăbeşte din credibilitatea acestui demers al mitropoliei este coincidenţa agendei sale cu cea a putinofililor, care observă cu uşurinţă păcatele de desfrânare ale occidentalilor, dar nu văd fratricidul pe care putiniştii l-au dezlănţuit în Ucraina ortodoxă, iar anterior în Georgia ortodoxă, iar în 1992 în Moldova ortodoxă. Mitropolia Moldovei este unica instituţie importantă în Moldova care se subordonează inamicului. Or este ştiut că Rusia vrea să-şi  promoveze ideologia „lumii ruse” prin forţa armelor. Iată de ce atunci când mitropolia subordonată patriarhiei moscovite face vreo manifestaţie de amploare apare imediat întrebarea: este preocupată într-adevăr această mitropolie de asanarea morală a societăţii, sau promovează agenda anti-europeană a Kremlinului?

Şi mai persistă o întrebare actuală încă de la declararea Independenţei faţă de Rusia (hai să nu ne ascundem după deget) în 1991: când cea mai importantă organizaţie religioasă din Moldova se leapădă de subordonarea faţă de principala organizaţie religioasă a inamicului (devenind patriarhie sau subordonându-se unei alte patriarhii: a Constantinopolului sau a Ierusalimului)? Cum de fundamentaliştii religioşi din Moldova sunt atât de orbi încât să nu vadă armata rusă în stânga Nistrului, separatismul tiraspolean susţinut de inamic, războiul din Ucraina declanşat fără nici un motiv de inamicul comun al moldovenilor, georgienilor şi ucrainenilor?       

Aşa că dacă liderul religios s-a coborât din birou pentru a se plasa în fruntea turmei şi a o duce spre moralitate şi neprihănire prin marş paşnic pro-familie, o manifestare firească în democraţie, este un comportament demn de toată admiraţia, însă faptul că această organizaţie se subordonează inamicului lasă o mulţime de dubii faţă de sinceritatea acţiunii. Iar dacă unii au rezerve faţă de status-ul de inamic al Rusiei în raport cu Moldova, să vadă care ţară îşi ţine armata de ocupaţie pe teritoriul nostru şi care ţară ne impune embargouri.

Rusia ca rău necesar

Moto: „Alegerile din Găgăuzia 
nu au fost câştigate de Irina Vlah, 
ci de televiziunile ruseşti”, 
Vladimir Voronin

Oamenii au reuşit ca specie doar pentru că au trăit şi activat în grup, iar în grup nu te poţi comporta cum vrei tu, ci conform normelor inventate şi adoptate în cadrul grupului.

Există trei valori care fac individul, grupul, societatea, naţiunea să se scoale de pe pat şi să acţioneze: bogăţia (averea, banii), puterea politică şi prestigiul şi aceste valori sunt interşanjabile, adică pot trece din una în alta, iar creşterea uneia din ele duce şi la majorări în celelalte două.

Creându-şi potenţialul economic prin vânzări de hidrocarburi către europeni şi acordându-i-se diplomă de prestigiu – Rusia este membru al Consiliului de Securitate ONU şi (a fost) al G8 – Kremlinul a decis să-şi sporească şi puterea politică pe Planetă. Moscova nu doreşte să fie tratată ca o simplă furnizoare de materii prime, ea doreşte să i se închine pe uliţi şi să stea în capuri de mese ca o mare putere mondială. (Cu ale lor 1,3 miliarde de populaţie şi reputat potenţial economic, îi simt pe chinezi cum râd pe sub mustăţi la această pornire a ruşilor).

Ei bine, iată că Putin a decis că dacă va ocupa Crimeea şi Donbasul şi va crea Novorosia, prestigiul şi puterea sa politică pe plan mondial vor creşte peste măsură. Dar a obţinut tocmai contrariul. Încălcarea dreptului internaţional nu a făcut decât să-i anihileze credibilitatea personală, dar şi a ţării pe care o conduce. A fost expulzat din G8. Atât timp cât la Kremlin se va afla dictatorul paranoic, Occidentul îşi va rezuma colaborarea cu Rusia doar la nivel de comerţ cu hidrocarburi. Şi aceasta nu pentru mult timp, deoarece Europa este în căutare disperată de noi resurse energetice, pentru a nu depinde de Rusia. În maximum 20 de ani hidrocarburile ruseşti nu vor mai conta ca instrument politic şi de şantaj.   

Occidentul nu este interesat ca Rusia să se destrame dintr-un singur motiv: arsenalul nuclear. Eventuala apariţie a 10 ţări pe teritoriul actualei Federaţii Ruse – şi toate cu bombe atomice în dotare pe care ar putea să le vândă teroriştilor sau cu care şi-ar putea ataca vecinii – este frâna care împiedică SUA şi UE să dorească dezmembrarea Rusiei.

Dar nicidecum nu-i va acorda Occidentul (şi nici China, India, Brazilia şi Japonia) mult-jinduitele onoruri Rusiei ca superputere, iar, la concret, dreptul de a-şi molesta vecinii. Rusia a suferit eşec în pornirea sa de a-şi spori prestigiul şi va fi tratată ca furnizor de hidrocarburi pe durata întregului veac 21, dacă nu va decide să apese pe butonul nuclear.

Ucraina este cetatea noastră de la est. Dacă Ucraina pică, încorporarea Moldovei în „lumea rusă” nu va fi decât o chestiune de timp. Să nu uităm că şi gloriosul nostru 27 august 1991 a fost posibil nu graţie vreunui război de independenţă, dar modestului 24 august de la Kiev. Greu de crezut că Ucraina va pica, deja au fost postate pe internet poze cu echipament militar american livrat ucrainenilor. Nodul de la Donbas, în orice caz, nu se va dezlega prin apariţia Novorosiei, comunitatea internaţională nu-şi poate permite acest lux.

Aşa că moldovenii vor putea beneficia de câţiva ani de mai puţină dragoste din partea Moscovei şi ar putea folosi acest răgaz pentru a se disciplina.

Creşterea economică a fost de 3,4% în Moldova în 2014: un an în care ne-am bucurat din plin de embargourile ruseşti. Deci, piaţa rusă nu mai este paradigmatică pentru economia noastră. Fermierii noştri au înţeles şi au început să facă marfă de calitate pentru a o vinde occidentalilor, dar au fost şi ştiri că merele noastre au căzut pe placul musulmanilor din Bangladesh şi Egipt. Moldovenii sunt atât de nesemnificativi pe glob încât produsele noastre agricole pot fi înghiţite fără să se observe la nivel mondial, trebuie doar de adăugat calitate, marketing şi diversificare de pieţe, economiştii se pricep. Trebuie de gândit şi de canalizat eforturile planificat.

Ce va face Rusia, dacă interzicem televiziunile sale de propagandă? Va scoate armata din Transnistria şi va ocupa Chişinăul? Ne va închide robinetul la gaze? Greu de crezut în această conjunctură cu sancţiunile occidentale. Acum elita politică poate să acţioneze pentru a-şi proteja masele – care o votează şi o fac să fie elită – de influenţa nocivă a propagandei. Se poate de interzis emisiunile de ştiri şi dezbateri ca incitante la tulburări în masă şi ură interetnică şi nepluraliste şi de lăsat emisiunile distractive şi filmele. Codul Audiovizual are pârghiile necesare şi există CCA-ul care le poate aplica.

Săptămâna trecută am văzut-o pe Ştanski cu Osipov şi m-a impresionat doamna transnistreancă prin afabilitatea ei, prin deschidere spre dialog. Tăierea subvenţiilor ruseşti îi înmoaie pe politicienii tiraspoleni: puterea politică fără susţinere economică tinde spre zero. „Obrazul subţire cu chimir gros se ţine”.

Cu micul nostru teritoriu şi o populaţie de trei milioane, unicul interes pe care îl reprezentăm noi pentru Rusia este cel de a-i genera satisfacţia că ne va fi ocupat. O plăcere comparabilă cu cea a barbarului care distruge oraşul, ucide cetăţenii şi le ia aurul. Sălbatică gratificare, de altfel. Dar, anume din acest motiv, Rusia nu ne va lăsa în pace: aşa înţelege ea să se comporte ca „mare putere” – să-şi molesteze vecinii. Diagnoză de sadic.

Situaţia globală ne este favorabilă: o putem folosi pentru a cauteriza propaganda televizuală rusească şi ne putem înghesui mai strâns sub cloşca europeană. Sau ne putem lăsa în voia sorţii şi pe urmă ne vom ocupa de ceea ce ştim noi moldovenii cel mai bine să facem – să dăm vina pe soartă şi să bocim.   

  

Comuniştii moldoveni ca frâne ale modernizării

Săptămâna trecută, Parlamentul era cât pe ce să dezlege mâinile autorităţilor locale pentru a atrage investiţii şi a crea locuri de muncă de sine stătător. S-au opus Voronin şi socialiştii şi votarea proiectului a fost amânată „pentru vremuri mai bune”.

Vorba este despre schimbarea destinaţiei terenurilor agricole care nu pot fi folosite pentru a construi pe ele entităţi industriale. Astfel, ca un consiliu local sau raional să-i permite unui investitor să construiască o fabrică la nordul sau sudul ţării este nevoie de girul guvernului. Da,  este un caz de frică ale politicienilor de la centru de a permite autorităţilor locale să-şi rezolve problemele de sine stătător. Frică sau mai degrabă nedorinţă de a pierde controlul.

La enunţul raportorului că această reformă a fost iniţiată hăt de mult, încă pe vremea guvernării comuniste, Voronin a spus că „pe atunci nu era aşa mafie”. Bătrânul se vede că uită că pe vremea sa circula bancul că „în ţara asta lucrează numai Olejka” şi uită despre pădurea de la Ţiganca şi de edificiul de pe strada Ciocârliei. Poate bătrânul speră că a uitat şi societatea…. Dar, nu.

Să ne amintim cum se lamentau comuniştii când au venit la putere în 2001 că iată, chipurile, toată vestita industrie a Moldovei, rămasă de la URSS, s-a distrus. Domnilor, s-a distrus pentru că nu avea clienţi. Ce-i aicea greu de înţeles? Tu poţi să produci nişte mărfuri excelente şi să prestezi servicii extraordinare – şi în genere poţi fi un om bun la inimă –, dar dacă clienţii nu se interesează… Comunişti uită că economia de piaţă este consfinţită de Constituţie, or „economia de piaţă” este sinonimică noţiunii de capitalism. Moldova este o ţară CAPITALISTĂ, nu vă amăgiţi cu iluzii!

Nu, că era să-l prind pe Voronin cu un nou caz de „una scrie în programul partidului şi cu totul altceva face în viaţa politică”, dar lista cu asemenea performanţe ale bătrânului este prea mare. Să nu uităm că acest PCRM – ca de altfel şi majoritatea partidelor – fixează în catastiful de năzuinţe ale sale obiectivul de „modernizare” a ţării. („Cu suportul UE” o spune cu jumătate de gură).

„Modernizarea” pare un scop nobil, dar nu este chiar atât de uşor de realizat. Pentru mine modernizare înseamnă trimiterea la fier vechi a trenului Chişinău-Ungheni, produs în anii '60 încă. A încercat un ministru al transporturilor liberal să pună trenuri modernizate şi aşa şi nu a mai reuşit. Vedeţi că modernizarea nu se dă atât de uşor.

Mai mult: „modernizare”, la modul foarte concret, înseamnă construcţia de drumuri şi a gazoductului de la Ungheni la Chişinău. Bani pentru drumuri Rusia nu ne-a dat niciodată, ea nu-şi repară măcar drumurile proprii, ea are de ucis ucraineni la această etapă.

Bani pentru drumuri au occidentalii şi nu vedeţi câte opoziţie este în această societate moldovenească faţă de acei oameni? Discursul prorus a câştigat în Găgăuzia din primul tur, iar în Parlamentul din Chişinău deţine 25% din mandate.

Păi iată şi paradoxul rigidităţii conservatorismului din minţile indivizilor care compun societatea moldovenească. Să scuipăm pe mâna întinsă pentru ajutor şi s-o pupăm pe cea care îşi ţine armata la noi, ne susţine secesioniştii, ne pune embargouri. Rusia nu va mişca un muşchi facial de compasiune pentru vieţile cetăţenilor noştri, dacă ţarul kaghebist va decide să ne ocupe. "Să ne elibereze de amoralitatea occidentală şi să ne încorporeze în paradisul terestru numit şi „lumea rusă"". Exemplul Ucrainei…

…La o distanţă de 13 ani mă întreb la ce i-a trebuit lui Voronin să desfiinţeze cele 10 judeţe şi să creeze 30 de raionele? Specialiştii spun că astfel a dorit să obţină controlul asupra administraţilor locale. Eu mai adaug: şi să împiedice consolidarea politică a unor politicieni provinciali din fotoliile de preşedinţi de judeţ. Cert este că tot ce a obţinut a fost majorarea numărului de funcţionari publici plătiţi de contribuabili şi prelungirea perioadei de impotenţă economică a raioanelor. Dar, subiectiv, Voronin a vrut măcar puţin să revină la realitatea sovietică. Stupidă decizie să te cramponezi de trecut în contradicţie crasă cu realităţile prezente şi viitoare.

La fel de utopică, să nu zic idioată, este şi ideea comuniştilor de a edifica 40 de oraşe. Ca orice făcătură omenească oraşele cresc şi descresc în funcţie de necesitatea obiectivă, de interesul unui grup de oameni ca o localitate să existe. Ce iritanţi sunt cei care plâng din cauza degradării şi dispariţiei satelor moldoveneşti!  La ce bun să existe un sat dacă el nu este înzestrat cu economia care să le permită existenţa sătenilor? 

Aşadar, Capitalismul ne pune un evantai de posibilităţi la îndemână. Depinde de societatea noastră dacă va ştie să le valorifice, sau va prefera să mai bocească pe Stalin, pe Brejnev, URSS şi industria fulminantă a Moldovei sovietice. După cum se votează, realizez că încă nu am terminat de bocit trecutul. La acest început de secol, moldovenii pot deveni membri cu drepturi depline ai civilizaţiei europene, dar se vede că ne mai trebuie ceva timp pentru a ţine doliu.

Păi, ne apucăm şi noi serios de alegerile iestea?

Dragi prieteni, ştiu că pe mulţi vă frământă întrebarea pe cine alegem în noiembrie şi m-am gândit să scriu acest text care nici pe departe nu se doreşte a fi o poruncă sau măcar un sfat. Este o invitaţie la a ne pune mintea la cernut gânduri, pentru că, ştiut este, din perindarea gândurilor se nasc ideile (câteodată) bune.

Eu l-am şters din prieteni întru facebook pe un ins care nu obosea să toarne zoaie la adresa politicienilor dintr-un partid pe care îl dezagreează pentru că, chipurile, nu au vrut să le fie „ca un păgân şi ca un vameş”. Ca orice campanie, şi aceasta va fi plină de murdării care încarcă psihicul. Iată de ce ar fi bine să trecem de electorală cu psihicul nevătămat şi cu un rezultat bun obţinut.

Nu trebuie să permitem – noi oamenii lucizi – ca această campanie să se transforme într-una a extremiştilor care vor vrea uniri cu românii sau aderări la uniuni vamale aici şi acum. Este de la sine înţeles că aceasta nu se va întâmpla. Noi avem un status de asociaţi la UE, aşa că este limpede că direcţia este stabilită.

Dar tot atât de adevărat este că mai persistă un număr mare de alegători înfricoşaţi de nimicuri cum ar fi „renumita desfrânare” a occidentalilor sau de imaginea butaforică a „jandarmului român”. De aici încă o concluzie: această campanie trebuie să fie una de explicare a relaţiei cu UE şi de tratare a psihicului îmbâcsit de propaganda televiziunilor ruseşti, care pe lângă „Davai pojenimsia” şi „Modnîi progavor” mai bagă şi ştiri.

Şi nu e vorba doar de integritatea psihică a minorităţilor etnice aicea, sunt şi destui românofoni cu mondoviziunea contorsionată anapoda. Politicienii trebuie să vorbească cu aceşti oameni la TV, la radio şi de la uşă la uşă. Ziarele şi internetul nu sunt mediile potrivite pentru cei mulţi şi săraci şi mai ales necultivaţi.

Atractivitatea Rusiei poate fi disecată în mai multe elemente: a) cei mai mulţi migranţi nu lucrează în UE, ci în Rusia (statistica arată) şi aceştia sunt mai ales bărbaţi, alias capi de familii, la indicaţia cărora votează membrii familiilor; b) pentru moldoveni (ca cetăţeni) ruşii sunt o naţiune cunoscută, la fel ca şi limba acestora, spre deosebire de europeni care le par străini şi nu le cunosc limbile (ceea ce-i necunoscut înfricoșează); c) deşi Moldova şi-a declarat independenţa faţă de Moscova, Rusia nu este percepută ca un duşman de cei necultivaţi prin zombare de către TV ruse; d) fosta propagandă sovietică care îi declara pe ruşi „fraţi mai mari” nu a rămas fără efecte şi a reuşit să creeze o relaţie stăpân-sclav în psihicul chinuit de istorie al moldoveanului, iar acesta se simte vinovat – imbecilul – că îşi trădează fratele mai mare atunci când mătură ograda sau spală dinapoia europeanului.

Totuşi de ajutor ne este chiar Rusia pentru că numai cretinii nu vor vedea că sângele din Ucraina se varsă sub oblăduirea Kremlinului şi că Moldova este următoarea pe listă, iar regiunea transnistreană este coasa de care se va apuca ursul să ne secere, odată ce va isprăvi cu ucrainenii. Încă nu au început dezbaterile electorale, dar eu aştept cu nerăbdare argumentele politicienilor proruşi din Moldova în favoarea vărsării de sânge, indiferent cât de nobil ar fi scopul.

Şi mai aştept explicaţiile acestora pentru embargouri şi mai aştept răspuns la întrebarea de ce o ţară independentă trebuie să întrebe de Rusia dacă vrea să se integreze în UE sau în Asia de Sud-Est, şi de ce interesele naţionale ale Rusiei sunt afectate de astfel de decizii ale moldovenilor şi cine i-a întrebat pe moldoveni dacă ei vor să facă parte din „lumea rusă”. Dar, repet, senzaţia momentului este că partidelor care vor flutura cartea moscală le va fi greu să răspundă la aceste întrebări.

Şi când tocmai părea că ne-am văzut sacii în căruţă, comesenilor le vine ideea că bine ar fi să clarificăm şi noi cum se alege Preşedintele. Cică: hai prin referendum. Nu susţin „marii jurişti ai neamului” care afirmă că nu se poate, constituţionaliceşte, de făcut referendum. Personal am văzut în alte ţări că se poate concomitent cu orice fel de alegeri. Dar – de asta ne arde nouă acum??! Vă asigur că echipă şi bâtu Colea o să ţipe tare că nu vor demisie, deja emiţând cu repeziciune un comunicat fără echivoc. 

Degetul e prea subţire ca să ascundă un corp de om şi noi ştim că referendum de urgenţă la această temă îi trebuie unui singur om. …Mai sunt doi ani până echipa lui bâtu o sa intre în zapoi… Omule, poate mai aştepţi? Nu zicem că nu… vrem să soluţionăm problema cu alegerea preşedintelui. Trebuie, dar nu în două luni… 

…Şi acum viziunea: văd o campanie electorală cu dezbateri despre economic: cum deschidem mai multe afaceri, cum adunăm mai mulţi bani, cum creăm mai multe locuri de muncă, cum construim mai multe drumuri, apeducte și sisteme de evacuare a deșeurilor! 

Văd o campanie cu discuţii despre social: cât de satisfăcuţi suntem de serviciile medicale pentru care plătim prin poliţele de asigurare, cât de mult ne place să dăm bani în fondurile ilegale din şcoli şi grădiniţe, cât de mult avem grijă de bătrâni şi singuratici şi copii şi orfelinate.

Restu-s poveşti de speriat alegătorii… Deşi, nimic nu-i mai mobilizant ca frica…      

    

Momentul de lecuit Rusia de mesianism

Ceea ce face Rusia acum în Ucraina – război de cucerire – este uşor de înţeles. După şocurile reformelor din 90, care au spulberat sistemul de valori sovietic, Rusia a decis să aleagă un alt sistem de valori – cel al moralei creştin-ortodoxe – dar nu în interpretarea sfinţilor părinţi din prima jumătate a primului mileniu d. H., ci în interpretarea noilor lideri religioşi de care nu s-au dezlipit bănuielile că ar admite viziunea kaghebistă asupra lumii, dacă nu şi mai mult.

Rusia a fost învinsă în Războiul Rece şi, la fel ca Germania după Primul Război Mondial, a folosit acest timp – tot vreo 20 de ani -  pentru a-şi consolida şi moderniza arsenalul şi a începe din nou lupta pentru un loc mai bun sub soare.

Rusia este frustrată nu numai pentru că fost învinsă în Războiul rece, dar şi pentru că nu mai este considerată o supraputere, cum era văzută Uniunea Sovietică. Rusia şi-a vândut, în aceste două ultime decenii, hidrocarburile pentru a crea a o platformă ca „să se ridice din genunchi”. Occidentul condus de America, dar şi Orientul musulman, confucianist sau buddhist au alte probleme pe cap decât să se bucure de îngenuncherea Rusiei, totuşi înfrângerea nu-i lasă să doarmă pe filosofii ruşi de tipul lui Dughin, pe misionarii lumii ruse pravoslavnice de genul lui Kirill şi bineînţeles pe generalii ruşi care s-au săturat de lâncezeală.

Mesajul de pace şi cooperare pus la baza filosofiei Parteneriatului Estic de către funcţionarii de la Bruxelles nu a putut fi degerat ca atare de minţile paranoice din Kremlin, care văd în relaţia de amiciţie ale fostelor republici sovietice, deci subordonate Moscovei, cu UE nimic altceva decât trădare conjugală. Şi atunci spiritul rus devine gelos, or, este cunoscut, gelozia îţi dă energia necesară faptelor „mesianice” şi îţi slăbeşte în propriii ochi valoarea propriii vieţi. „Ori totul, ori nimic”. „Nu mai avem ce pierde decât propriile lanţuri”.

Ca Rusia să nu fi pornit războiul, ea avea nevoie din partea Occidentului să-i fie recunoscut – TACIT, cu încălcarea dreptului internaţional şi a bunului simţ, în genere – un mic harem pe care politicienii ruşi îl numesc cu dragoste „vecinătatea apropiată” şi care să fie compus din fostele republici sovietice, minus balticii. Da, Rusia a crezut că dacă va ceda Ţările Baltice, Vestul va avea mila să-i permită rolul de hegemon în fostul spaţiu sovietic.

Obida Rusiei pentru această „lipsă de compasiune”, pentru această „umilinţă”, este iarăşi uşor de înţeles şi de aici decurge şi înţelegerea pentru cucerirea Crimeii (făcută de militari ruşi fără semne de distincţie: ca să vezi că mai sunt şi laşi pe de asupra ruşii aceştia!) şi pentru organizarea morţilor de civili şi haosului în Ucraina de est.

Rusia nu mai putea să se conformeze cu statusul său de ţară-furnizoare de materie primă şi a decis să înceapă lupta pentru un nou status – cel de egal între Marile Puteri. Ştiut este că pentru a fi acceptat în club, trebuie să treci prin ritual de iniţiere, care presupune durere, efort, rezistenţă şi opoziţie din partea celorlalţi membri ai clubului care nu te consideră a fi de talia lor.

Există două căi pentru ca un sistem să devină mai puternic în concurenţă: fie prin devenirea ca atare, fie prin slăbirea concurenţilor. Părinţii din ţările NATO sunt pătrunşi de prea puţin entuziasm ca să-şi trimită feciorii să moară în luptă pentru alipirea Ucrainei la Occident. La urma urmei, Ucraina trebuie ea însăşi să demonstreze ca merită sa facă parte din club. Totuşi Occidentul condus de SUA poate ajuta Ucraina şi slăbi Rusia în această luptă, or astfel de decizii s-au luat deja, deşi voi accepta criticile că ele nu sunt tocmai efective imediat. Generalizând şi mai mult, războiul din estul Ucrainei este un război între slavi ortodocşi şi decizia Occidentului de a-l ajuta pe cel mai slab este corectă din punctul său de vedere şi luptele vor duce la slăbirea ambelor părţi.

Efectele se văd deja: Guvernul rus a început să lanseze idei de majorare a impozitelor şi de nealocare a banilor din salarii pentru pensii conform destinaţiei, ci în bugetul de stat, pentru cheltuieli curente. Este arhicunoscut că războiul de cucerire este o jucărie extrem de scumpă şi vom vedea dacă Rusia şi-o permite, cert fiind faptul că acesta va avea consecinţe economice, sociale şi la nivel de relaţii bilaterale pentru secole înainte între societăţile ucraineană şi rusă. Dacă lui Putin i-ar fi reuşit să creeze Novorossia…, dar ultimele ştiri de pe front ne dau de înţeles că ucrainenii avansează. În pofida dificultăţilor uriaşe.

Marele eşec, mare umilinţă care va fi încorporată în manualele de istorie, planează de-asupra dictatorului rus de sorginte kaghebistă. Până la urmă, Occidentul va plasa Rusia pe locul pe care îl merită: cel de furnizor de materii prime (ca Africa şi Brazilia), este doar o chestiune de timp. Rusia a fost creditată cu multă încredere fiind acceptată în G8. O revenire rapidă în club nu se prevede. Va rămâne în BRIC, iar BRIC nu-i mai mult decât o abreviaţie cu şi mai puţină sinergie decât, să zicem, aceeaşi Uniunea Vamală. 

Pe termen lung, pentru moldoveni, slăbirea Rusiei ne dă speranţe că vom putea reinstala constituţionalitatea în raioanele din stânga Nistrului şi obţinerea unui aliat crucial în proces: Kievul. Pe termen scurt, slăbirea Rusiei diminuează atractivitatea mesajului eurasiatic al partidelor eurosceptice şi exemplul lui Voronin este ilustrativ în acest sens: am în vedere expulzarea eurofobilor, rarefierea discursului pro-Uniunea Vamală şi admiterea apropierii de UE, „dar nu în grabă”. Pentru un retrograd senil nu-i chiar atât de prost.