Voluptatea post-modernistă ca antidot pentru suicid

Bună ziua, doamnă Depresie. Da, păi cum să nu ne cunoaştem. Te ţin minte de când mi-ai întins – politicoasă – funia, de când mi-ai oferit – cu ochii aplecaţi – cosorul. Şi zâmbetul cela de prostituată autosuficientă pe buze… Cum să nu-mi fi dat seama că venişi pentru ce te-a trimis tat-tău, diavolul. Da, acela care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să mai înghită.

Fără depresie, cunoscută şi ca depresiune sau deprimare, omul modern este ca fără acces la internet. Statisticile compilate de psihologi dau această patologie ca cel mai des întâlnită deviere psihică în societăţile din lumea modernă (în care voi include şi Moldova pentru că sărăcia aici nu contează). Nu ar fi o problemă, dacă punctul culminant al depresiei nu ar fi suicidul. Numai în Republica Moldova peste 200 de oameni aleg să-şi pună astfel capăt zilelor şi le reuşeşte, iar altor circa 300 nu le reuşeşte: medicii îi salvează. 

Oamenii recurg la astfel de modalitate de soluţionare a problemei existenţei, după ce pierd orice reper – axiologic, moral, religios, filosofic, material, de carieră – care ar putea să le mai justifice aflarea în aceasta lume. Definită lapidar, depresia este o stare patologică de suferinţă marcată de o diminuare a simţământului de valoare personală, de pesimism şi de dezgust faţă de viaţă.

Dacă e s-o luam pe cărarea teologiei, apoi ne vom aminti că din toţi păcătoşii, chiar şi ucigaşii au dreptul să fie îngropaţi în cimitire, nu însă şi sinucigaşii. Este felul în care creştinismul ortodox cataloghează acest tip de păcat drept suprem.

În Infernul în formă de pâlnie al lui Dante (ce bine seamănă pâlnia cu schema de dezvoltare pe spirală a istoriei stabilită în sistemul hegelian) marele sinucigaş şi trădător, Iuda Iscarioteanul, se află la originea „conului inversat”, alături de tronul diavolului. Deci, oare nu am putea discerne că a te aduce până la suicid este scopul suprem al maleficului, este jubilarea victorioasă a Răului, iar depresia este instrumentul cel mai eficace pentru realizarea acestui scop?

Că depresia este un rău atât de mare o putem deduce şi din scrierile teologice creştine. „Patericul Egiptean” – carte de referinţă în patrologie – începe anume cu deprimarea, pe care o numeşte „lene” sau „acedie” (akedia) şi o defineşte ca „demonul de amiază” (cf. psalmul 90), care este „cel mai apăsător dintre toţi”. Acedia este un amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trândăvie care înăbuşă intelectul provocând o dezintegrare a persoanei umane. Un soi de plictis, unit cu melancolie şi disconfort interior. (Nu voi pregeta să remarc aici că sfinţii părinţi au întors sufletul acesta uman pe toate feţele şi au stabilit reţetele înainte ca acelaşi lucru să-l facă psihanaliştii secolului XX).    

Deci – efectul, deci – suicidul. Deci – „a fi sau a nu fi”. „Există doar o singură problemă filosofică cu adevărat serioasă şi aceea este suicidul”, enunţă existenţialistul Albert Camus. Stranie filosofie şi Existenţialismul acesta şi subspecia sa Nihilismul: după ce declară că totul este absurd, adică fără sens, merge până acolo încât declară că şi suicidul este absurd. Kierkegaard propune credinţa în Dumnezeu ca soluţie, Nietzsche – transformarea în supraom, alţi existenţialişti rezolvă problema suicidului prin alegerea de a fi autentic şi responsabil de propria alegere, în acelaşi timp.

Şi ştiinţa sociologiei nu a putut rămâne impasibilă faţă de problema suicidului. În treacăt fie spus, tatăl fondator al sociologiei, Auguste Comte, a încercat să se sinucidă de vreo trei ori. Emile Durkheim, un alt nume de referinţă în sociologie, explică recurgerea la suicid prin anomie: drama omului modern, prizonier al dorinţelor şi pasiunilor împinse către imposibil, al dorinţei de a avea cât mai mult şi cât mai repede, de a simţi cât mai intens. Iar sociologul R. K. Merton defineşte anomia ca rezultat al discordanţei între structura culturală şi structura socială. Adică, în tinereţea sa omul tânăr porneşte cu nişte valori, nişte idealuri, nişte pattern-uri de viaţă pe care şi le propune să le realizeze, iar, în caz că nu reuşeşte, decide să se despartă de această viaţă şi societate adverse. Doreşte să se răzbune pe ele?

Imaginea ar fi incompletă dacă nu am pune-o în cadru istoric. Apariţia Existenţialismului în filozofie, sociologiei şi psihanalizei ca ştiinţe, a coincis cu revoluţia tehnico-industrială care a demarat la începutul secolului XIX şi a durat până la apariţia calculatoarelor şi internetului la sfârşitul secolului XX. Aşadar, este vorba de industrializare, capital, urbanizare, dar şi de demolarea pilonilor religioşi, morali şi axiologici. Descoperirile din tehnică şi medicină au dat apă la moara ateismului: pentru ce ne mai trebuie în Dumnezeu, dacă am găsit soluţii la maladii şi putem construi centrale atomice? Pe indivizii pe care aceste realizări ştiinţifice şi economice i-au găsit nepregătiţi sau incapabili de a se adapta, suicidul a devenit o ieşire din situaţie – s-a inclus legea lui Darwin despre supravieţuirea celor mai bine dotaţi pentru a se plia la schimbări.

Tot în această perioadă, în artă (în care vom include şi literatura) ia naştere şi se dezvoltă Modernismul cu toate subspeciile sale de expresionism, cubism, futurism, avangardism. La fel ca Existenţialismul în filosofie, în artă Modernismul demolează orice tipar, orice dogmă, orice normă, o rupe cu tradiţia, arde podurile. Idolii la care alege să se închine Modernismul sunt absurdul, disperarea, haosul, anarhia, şi propune ca metodă de mântuire progresul tehnico-ştiinţific. Uitaţi-vă cu câtă pasiune aşteaptă „oamenii moderni” lansarea de noi gadgeturi IT, de noi maşini. Inconştienţi de faptul că instrumentele acestea sunt făcute pentru a comunica informaţii, realizează – plictisiţi  – într-un sfârşit că nu prea au ce şi cui comunica. „Plictisiţi”  am zis? Au nu este plictiseala una din caracteristicile deprimării?

Tipul ideal al Erei Industriale Moderne (mulţumesc, Max Weber) este omul cu gadgeturi, maşini, case şi bani. Dar, sunt în stare aceşti roboţi să-i înlăture plictisul şi eterna teamă de ziua de mâine, de forţele naturii, de moarte, la urma urmei?  Intervine aici legea progresului istoric a lui Hegel: în artă apare Post-Modernismul, sociologii deja vorbesc de Era Post-Industrială, sinonimică cu Era IT (a Tehnologiilor Informaţionale), cu Era Globalizării. Capitalul, bogăţia, posesia de obiecte nu sunt ignorate, dar nu mai sunt cocoţate pe socluri, nu li se mai înalţă altare.

În contrast cu modernistul, cu a sa patimă pentru nou, pentru tehnologie, pentru demolarea violentă a tradiţiei şi a trecutului, post-modernistul este tipul hiper-livresc care ştie ca noutatea absolută este exclusă şi care decide să convieţuiască paşnic cu tradiţia. Am explorat cam tot, puţine nişe au mai rămas de umplut: post-modernistul este mai întâi un mare cititor –

şi-a asimilat adevărurile/realizările la care au ajuns înaintaşii de până la el – , până a decide să devină artist sau filosof sau profet.

În Era Informaţională există acces liber la întreg patrimoniul de cunoştinţe pe care omenirea le-a adunat până acum, omul post-modernist ştie să discearnă această informaţie, ştie să aprecieze şi să aleagă calitativul şi ştie să utilizeze informaţia pentru realizarea proiectului ales în scopul de a trăi cât mai autentic. O nouă reaşezare socială pe caste are aloc în acest început de secol pe Terra: post-moderniştii – oamenii care se închină informaţiei valoroase – şi moderniştii – oamenii care se închină la suporturi şi canale informaţionale şi le folosesc pentru transmiterea şi stocarea a tot felul de prostii.     

Aceeaşi dihotomie: sacru şi profan, yan şi yin, stăpân şi rob, lider şi condus, învăţător şi discipol. Nu ziceam eu că post-modernistul nu mai descoperă nimic nou, ci, întrevăzând teoria, o poate adapta pentru a interpreta şi subjuga realitatea?

Moldovenii sub teroarea Existenţialismului

Noi, oamenii, ne temem. Ne t-e-m-e-m permanent! Frica de moarte a fost companionul nostru intim dintotdeauna. Ne-am asociat în grupuri (turme) ca să ne diminuăm frica de a fi mâncaţi de animale răpitoare, am inventat agricultura ca să nu ne mai temem că vom muri de foame, am inventat medicina ca să ne amânăm sfârşitul, ca să murim când vom fi mai pregătiţi, iar corpul îmbătrânit şi neputincios nu va mai fi în stare să ne procure plăcerea de a trăi. Când vom fi aflat totul despre această viaţă şi această lume, vom fi atât de plictisiţi şi obosiţi, încât vom aştepta moartea ca pe o izbăvire. Între timp ne vom fi făcut copii care vor păstra şi retransmite codul nostru genetic care este un pattern şi, sperăm mult, că vor prelua şi patternul nostru ideatic, modul nostru de gândire şi comportament pe care noi îl considerăm bun. Cine va recunoaşte că el nu are un comportament bun? Chiar şi criminalii nu se consideră vinovaţi şi întotdeauna au de-a gata explicaţia de ce au ajuns până la aşa stare de „evoluţie”. Deci, nu vom muri de tot: jumătate din gene şi multe din ideile noastre vor rămâne.

Dacă e s-o luam după Darwin, apoi am devenit specia supremă pe Terra pentru că suntem cei mai deştepţi. Iniţial, noi, oamenii, nu am dorit să fim cea mai deşteaptă specie. Ca şi celelalte specii şi ca şi majoritatea indivizilor din specia noastră, oamenii erau mulţumiţi cu această soluţie la inevitabilitatea morţii: să reuşim să ne transmitem cât mai repede genele progeniturilor şi, de dorit, cât mai multor progenituri.

Am devenit deştepţi din necesitate: nu ne puteam apăra de atacurile naturii decât în grup, iar grupul – fiind organism, fiind sistem – nu poate să nu-şi dezvolte capacitatea de comunicare internă, deci să inventeze limbajul, apoi limba, or, ce este altceva limba decât materializarea gândurilor şi ideilor. Dar odată ce am început să generăm idei pentru a vâna mai bine, pentru a ne procura hrana mai uşor, am declanşat un proces de procreare a gândurilor de nestăvilit şi am observat că putem genera cu mult mai multe idei decât cele strict necesare pentru apărarea de răpitori şi obţinerea hranei. Am început să avem nevoie să ne organizăm haosul acesta de roiuri de gânduri din mintea noastră. Am folosit acest tumult ideatic pentru a încerca să explicăm natura şi aceeaşi moarte şi astfel am purces la elaborarea religiei. Aici procesul de transformare a omului din animal a luat sfârşit. Nu pentru toţi însă: majoritatea din cele 7 miliarde de oameni cât sunt acum pe Terra (sau am ajuns deja la 8 miliarde) continuă să realizeze patternul moştenit de la animale: îşi transmit genele, îşi dobândesc hrana şi îşi construiesc (fac reparaţie în) peşteri, numite acum case sau apartamente.

Religia nu ar fi religie dacă nu ar avea răspunsuri (dogmatice) la tot felul de frământări euristice şi la tot fel de angoase pe care mintea aceasta a noastră ni le furnizează redundant şi mereu. La început am desemnat câte un zeu pentru orice fenomen al naturii şi pentru orice trebuinţă în viaţă. Chinezii au şi până în prezent un zeu al examenelor căruia – fireşte – îi aduc ofrande. Le-am făcut temple şi le-am pus statuile acolo că să fie gospodăreşte şi tocmai când am considerat că am scos-o la capăt şi cu aceasta, a venit unul Avraam şi a spus: „Sunteţi toţi nişte imbecili. Imposibil să fie mulţi zei! Există doar un singur zeu!” Enunţul nu rămas neobservat, ci a condus la apariţia a tocmai trei religii monoteiste.

Aproximativ o mie de ani mai târziu, cu 500 de ani înainte de Era Noastră, Buddha a mers şi mai departe: el în genere a anulat orice fel de divinitate şi a decretat comportamentul etic pentru a nu fi nevoit să te reîncarnezi de atâtea ori în câini sau gâze şi să pui odată capăt procesului de renaşteri dizolvându-ţi sufletul în Marele Spirit Universal. Inerentă inconştientului uman această dorinţă de a-ţi ucide tatăl-zeu: această prezenţă care îţi restricţionează impulsiunile.

Grecii antici nu au riscat să ucidă divinităţile: ei le-au făcut albie de porci, atribuindu-le cele mai animalice porniri cum ar mânia, răzbunarea şi adulterul, au realizat apoi că dacă ar avea nevoie caii de zei, atunci şi i-ar fi imaginat cu corpuri de cai. La fel şi boii. Dar nu au putut să se debaraseze de scânteia spirituală intrinsecă sufletului uman - conştiinţa - , şi au inventat filosofia. Ca paliativ. Socrate, Platon şi Aristotel au disecat cerul de pământ, fizica de metafizică şi lucrurile iar păreau puse gospodăreşte la punct, dar tocmai atunci Tâmplarul din Nazareth a decis (i-a venit timpul?) să demonstreze că cele nouă lumi pot fi combinate. A murit şi a înviat. Pentru totdeauna. „Iată un Zeu cu adevărat virtuos!” au exclamat grecii şi, pentru că nu puteau renunţa cu uşurinţă la bagajul uriaş de elaborări filosofice anterioare, au inventat creştinismul ortodox.

O mie de ani mai târziu, cu schisma în lumea creştină realizată, cu cruciadele în plină desfăşurare, teologii catolici au decis că este prea mult Platon în creştinism şi prea puţin Aristotel. Au inventat scolastica pentru propagarea dogmelor, purgatoriul şi indulgenţele – pentru a atenua eterna angoasă umană. Aproximativ jumătate de mileniu mai târziu a venit Luther şi a afirmat: „Sunteţi toţi nişte imbecili! Nu există purgatoriu, pentru că nu este menţionat în Sola Scriptura şi nu-ţi poţi asigura un trai decent în Paradis, procurându-l cu bani!”

Aproximativ jumătate de secol mai târziu a venit Soren Kierkegaard şi a enunţat: „Imposibil să fii sigur că ai o relaţie bună cu Dumnezeu, dacă doar mergi duminica să asculţi predici protestante la biserică. Relaţia cu Dumnezeu este (trebuie să fie) intimă şi subiectivă, imposibilă să se preteze analizei filosofice”.

A venit apoi Nietzsche care i-a aplicat lovitura de graţie lui Dumnezeu. Fără o înţelegere prealabilă cu Diavolul, Nietzsche s-a declarat că el este Antihristul şi l-a ucis pe Dumnezeu. „Dumnezeu este mort!”, a exclamat Nietzsche, dar – la fel ca Adam care a zis: „Femeia pe care mi-ai dat-o m-a pus să mănânc din măr” – a încercat să pună vina pe umerii întregii omeniri, precizând: „Noi l-am ucis”. „Ura!!” au strigat contemporanii şi succesorii lui Nietzsche „Nu mai este tatăl care ne interzice să ne facem de cap!! Vom deveni supraoameni, vom inventa maşini care să lucreze în locul nostru, vom inventa medicamente pentru toate bolile. Nu mai avem nevoie de Dumnezeu: însuşi sfârşitul lumii nu ne va afecta pentru că ne vom fi mutat pe alte planete cu mult înainte de disiparea Soarelui!”

A venit apoi Freud care a demonstrat că uciderea tatălui-tiran – fie el şi Dumnezeu – este cea mai sigură cale de a înfiinţa o nouă religie: sunt prea mari suferinţele psihice cauzate de remuşcări. Uciderea tatălui-tiran nu anulează suferinţa – cauzată anterior de frustrarea sexuală – , ci dă naştere unei noi suferinţe, pe care permisivitatea indusă de dispariţia tiranului nu o poate alina nici prin satisfacerea instinctelor, nici prin jucării tehnologice.

Au venit apoi existenţialiştii francezi – cu Sartre ca vârf de lance – şi au demolat toate dogmele şi sistemele filosofice, religioase şi morale: „Sunteţi toţi nişte imbecili. Totul este absurd, nimic nu are sens. Nimic nu poate anihila angoasa!” astfel încât în anii ’40 ai secolului trecut Existenţialismul a devenit filosofie oficială a omenirii sau cel puţin a minorităţii gânditoare din aceasta. De la Kierkegaard, o sută de ani i-a luat Existenţialismului să se afirme ca dogmă filosofică. Nimic nou în domeniu din 1940. Aproape că sunt sigur că va fi înlocuit cu o altă doctrină, dar mă voi deda speculaţiilor în altă scriere.

Deci, Existenţialismul! Libertatea? Nemărginită, dar de aici şi imanenţa singurătăţii. Angoasa? Perenă, dar de aici şi nevoia de gândire şi acţiune. Proiect de viaţă? Absurd, dar de aici şi infinitatea de proiecte posibile. Morala? Religia? Oricare, dar ceea ce primează este  RESPONSABILITATEA EXISTENŢIALISTĂ. Înainte de a purcede la gândire şi acţiune, înarmează-te cu responsabilitate. Existenţialismului aceasta îi este intrinsecă. De fapt, Existenţialismul predică primordialitatea existenţei asupra esenţei: mai întâi exişti şi apoi devii, iar de aici şi disecarea omenirii în două caste: responsabilii şi iresponsabilii.

Se referă şi la popoare. Noi, moldovenii am fost din 1359 vasalii (sclavii) altor popoare până în 1991, când ne-am declarat independenţa, am devenit LIBERI. Până la urmă ne-am decis asupra PROIECTULUI de integrare europeană. Totul am făcut gospodăreşte până aici, dar cam observ prea puţină RESPONSABILITATE pentru implementarea proiectului. Prea puţină râvnă, prea multe îndoieli dacă facem ceea ce trebuie. Prea multă dorinţă de întoarcere în „Egiptul robiei”. De aceea şi am ars atâta iarbă metafizică în textul acesta ca să reiterez: suntem pe calea cea dreaptă, doar că trebuie să fim mai responsabili în realizarea proiectului naţional. De aceea şi stau oamenii în corturile din Piaţă, de aceea au şi fost tulburările din 7 aprilie 2009.

Elita pe care ne-o alegem în scrutine lasă impresia că nu ar fi suficient de responsabilă – că nu se prea grăbeşte – , şi încalcă astfel dogma existenţialistă. Evoluţiile globale însă presează societatea moldovenească: ea doar vede cât de mult a rămas în urmă faţă de alte societăţi.

Citate din Dostoievski

25 мудрых цитат Федора Михайловича, которые дают пищу для размышлений.

1. Надо любить жизнь больше, чем смысл жизни.
2. Никто не сделает первый шаг, потому что каждый думает, что это не взаимно.
3. Во всем есть черта, за которую перейти опасно; ибо, раз переступив, воротиться назад невозможно.
4. Счастье не в счастье, а лишь в его достижении.
5. Страданием своим русский народ как бы наслаждается.
6. Перестать читать книги — значит перестать мыслить.
7. Свобода не в том, чтоб не сдерживать себя, а в том, чтоб владеть собой.
8. Нет счастья в комфорте, покупается счастье страданием.
9. В истинно любящем сердце или ревность убивает любовь, или любовь убивает ревность.
10. Очень немного требуется, чтобы уничтожить человека: стоит лишь убедить его в том, что дело, которым он занимается, никому не нужно.
11. Друг мой, вспомни, что молчать хорошо, безопасно и красиво.
12. Писатель, произведения которого не имели успеха, легко становится желчным критиком: так слабое и безвкусное вино может стать превосходным уксусом.
13. Человек он умный, но чтоб умно поступать — одного ума мало.
14. Если ты направился к цели и станешь дорогою останавливаться, чтобы швырять камни во всякую лающую на тебя собаку, то никогда не дойдешь до цели.
15. Я хочу хоть с одним человеком обо всём говорить, как с собой.
16. Удивительно, что может сделать один луч солнца с душой человека!
17. Тут нужно говорить глаз на глаз... чтоб душа читалась на лице, чтоб сердце сказывалось в звуках слова. Одно слово, сказанное с убеждением, с полной искренностью и без колебаний, лицом к лицу, гораздо более значит, нежели десятки листов исписанной бумаги.
18. Жизнь задыхается без цели.
19. Душа исцеляется рядом с детьми.
20. Кто хочет приносить пользу, тот даже со связанными руками может сделать много добра.
21. Мир спасёт красота.
22. В самом деле, выражаются иногда про «зверскую» жестокость человека, но это страшно несправедливо и обидно для зверей: зверь никогда не может быть так жесток, как человек, так артистически, так художественно жесток.
23. Большие не знают, что ребенок даже в самом трудном деле может дать чрезвычайно важный совет.
24. Не засоряйте свою память обидами, а то там может просто не остаться места для прекрасных мгновений.
25. Человек, умеющий обнимать — хороший человек.

Источник: http://www.adme.ru/tvorchestvo-pisateli/25-citat-fedora-dostoevskogo-kotorye-dayut-pischu-dlya-razmyshlenij-783710/ © AdMe.ru