Şlefuind satârul epistemic

Adevarul este coincidenta 

dintre concept si realitate

Kant

 


Eu daca as avea un satar, eu l-as ascuti din cand in cand, dar cat mai des, pentru ca un satar tocit nu e de niciun folos. Ceea ce imi trebuie mie de la cutit este ascutimea lui. Ascutimea este ustensilitatea cutitului, esenta lui si lucrul in sine al lui. Potrivit, respectiv, lui Heidegger, Socrate si Kant.

Mie imi trebuie un satar ascutit ca sa tai lianele din jungla pentru a iesi la luminisul savanei, unde, biped fiind, voi putea mai usor sa-i intrezaresc pe cei ce ma vaneaza si, la randu-mi, pe cei pe care ii pot vana. Recent paleontologii au descoperit ca stramosul nostru de acum 200-300 de mii de ani era deja biped cand a iesit din jungla in savana si deja se efectuase disjonctiunea de maimute, cu care am avut un stramos comun, mai vechi. Savana africana -- leaganul omenirii. Noi si raiul ni l-am ticluit dupa asemanarea ei: gradina Edenului. Noi nu zicem doar "padurea Edenului". Acolo ne-am petrecut copilaria noastra si acum tot nu renuntam la ideea de a ne face macar o ograda cu iarba, macar o gradina cu popusoi, care se i se asemene. Macar doua vazoane pe pervaz.

In noi, impulsul acesta de a iesi la lumina este instinctual. Oare nu privim noi la semenii nostri care au renuntat la a mai cauta poiana ca la niste morti, desi inca vii?

Cum de putea cel mai intelept barbat al Greciei antice, Socrate, sa spuna: "Stiu ca nu stiu nimic"? Probabil ca avea in vedere ca procesul de cunoastere va exista atat timp cat va exista omenirea. Scrie Aristotel la inceputul "Metafizicii": "Toti oamenii au de la natura dorinta de a cunoaste. Placerea data de senzatii este o proba, caci in afara chiar de utilitatea lor ele ne plac prin ele insele si mai mult decat toate celelalte senzatiile vizuale".

Dar sa nu fim prea categorici: nu toti oamenii jinduiesc cunoasterea, unii se multumesc cu putinul pe care il au. Eu zic ca e normal: noi, oamenii, intotdeauna ne-am divizat un vanatori si culegatori, inca din paleolitic. Culegatoare erau mai ales femeile: presupune mai putine riscuri, or, vanatoarea continea inerent hazardul mortii.

Mitul Pesterii din Republica lui Platon, Cartea 7, admite ca iesirea din pestera poate sa se loveasca de opunere: "Daca unul din acesti prizonieri ar fi desfacut, daca el ar fortat sa se ridice numaidecat, sa intoarca gatul sa mearga, sa ridice ochii catre lumina; facand toate aceste miscari el va suferi -- si orbirea luminii il va impiedica sa distinga aceste obiecte, din care, inainte, nu vedea decat umbrele". [...] "... cat despre ridicarea la lumea superioara, la contemplarea obiectelor ei, daca tu o consideri ca o ridicare a sufletului catre inteligibil, atunci nu te vei insela asupra gandirii mele..." [...] "In lumea inteligibila, ideea binelui este perceputa ca cea din urma si cu greutate".

Vom fixa ca prizonierul nu iese de buna voie la lumina. Trebuie fortat, dar odata iesit si vazand cum arata lucrurile cu adevarat, nu mai vrea sa revina in pestera -- in jungla -- si se uita cu mila la fostii sai tovarasi care continua sa se auto-amageasca. Vom mai fixa ca pentru a VEDEA cum sunt lucrurile intr-ADEVAR este necesara LUMINA.

Aceasta impotrivire o constata si Iisus, in Evanghelia dupa Ioan, cel mai filosof dintre evanghelisti: "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (8:12). Si inca mai zice Iisus: "Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele". Si inca: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14:6).

Iar in Levitic 11:45, Yahve le porunceste evreilor: "Deci fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt".

Spre deosebire de profetii si apostolii evrei, Aristotel nu l-a vazut pe cel Divin, dar totusi se incumeta sa-l descrie in Metafizica 12.8: "Si daca deci Zeul este totdeauna in acea stare buna in care suntem si noi cateodata, aceasta ne trezeste mirarea; si daca in una si mai buna, aceasta ne mira si mai mult. Si Zeul este intr-o stare mai buna. Si viata de asemenea apartine Zeului; pentru ca actualitatea gandirii este viata; si Zeul este acea stare. Si actualitatdea autosuficienta a Zeului este viata cea mai buna si eterna. De aceea noi spunem ca Zeul este fiinta vie, eterna, cea mai buna, astfel incat viata si durata continua si eterna apartin Zeului. Pentru ca acesta este Zeul".

Acum Apostolul Pavel ne fixeaza Zeul ontologic: "Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate". (Romani 11:36)

Nici Hegel nu l-a vazut pe cel Divin, dar stie cum poate fi gasit: "[...] obiectul filosofiei nu este decat Dumnezeu; sau scopul ei este de a cunoaste pe Dumnezeu. Acest obiect este comun cu cel al religiei, cu diferenta ca filosofia il considera prin gandire, rationand, si religia, reprezentandu-si-l". (Istoria filosofiei) Voi remarca aicea ca stiinta este exclusa de la participare la cunoasterea Divinului. Ea se bazeaza pe empiric, pe observatie cu ajutorul simturilor sau aparatelor de masurat. Daca ceva poate fi masurat sau redus la o formula matematica, el nu poate constitui obiectul filosofiei, ci al stiintei.

Scrie Kant in "Prolegomene la orice metafizica viitoare...": " Numai elaborarea cunoasterii a priori, fie prin intuitie, fie prin concepte si, in cele din urma, a judecatilor sintetice a priori -- si anume in domeniul cunoasterii filosofice -- constituie continutul esential al metafizicii".

Acum in "Etica" sa, Spinoza stabileste ca exista trei feluri de cunoastere: 1. senzuala, 2. stiintifica si 3. prin intuitie filosofica, iar despre ultima scrie ca "cu cat sufletul este mai apt sa inteleaga lucrurile prin al treilea fel de cunostinta cu atat mai mult doreste el sa inteleaga lucrurile prin acest fel de cunostinta". Si inca: "Din acest al treilea fel de cunoastere purcede cea mai mare multumire sufleteasca ce poate exista".

Platon, Aristotel si sfintii parinti erau demult la curent cu aceasta si fixasera cu sute de ani inaintea lui Spinoza viata contemplativa a filosofului sau credinciosului drept ideal al conditiei umane, realitatii umane sau al Dasein-ului heideggerian.

"Cartile filosofilor iti vor explica orice lucru", scrie in Ars Poetica pioetul roman Horatiu (vers 310).

Si daca existentialistul francez Jean-Paul Sartre considera ca "cunoasterea este vanatoare", vedem ca cea mai laudata si mai placuta cunoastere este prin intuitie filosofica. Iar, cum am scris mai sus, la vanatoare nu se pornesc femeile sau famenii, care se multumesc cu culesul tuberculilor.

Vanatoarea presupune ca necesara si prealabila o cautare a vanatului, si iata ca Iisus ne spune ce trebuie sa cautam: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă". (Mt 6:33). Iar aceasta prada se afla: "Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru". (Lc 17:21)

In secolul 21, stiinta a ajuns la culmi si descoperiri marete, dar ea nu este un panaceu si este permanent imperfecta. Ea genereaza mai putina placere decat religia, arta si filosofia, ea este moralmente neutra.

Prin metode diferite, religia si filosofia cauta sa consume Divinul, pentru ca Divinul este bun si bine si frumos.

Intelectul uman este instrumentul cu care omul taie hatisul junglei pentru a ajunge la Lumina, la Adevar, la Divin, iar acest instrument trebuie mentinut permanent ascutit, gata de aplicare, iar mentenanta aceasta se efectueaza prin indeletnirea cu cartile filosofilor "care iti explica orice lucru". Hatisul junglei este ignoranta care te inconjoara, ruda cu neantul si haosul si maleficul.

Spre deosebire de cuoasterea revelata (religioasa) care s-a oprit in dogma anului 325 cand a fost statuat Crezul nicenian, cunoasterea filosifca isi permite luxul de a se adapta permanent la noile realitati ale vietii, poate elabora noi concepte si poate corobora aceste concepte cu dogma religioasa.

Evazivitatea Divinului confera caracter permanent impulsului omenesc de a-l cauta-vana si aceasta este un puternic generator de sens in viata vanatorului. Or, lipsa sensului duce la nihilism -- filosofia favorita a diavoului. 

citeste si:

https://daniellachi.blogspot.com/2020/04/saracia-duhului-si-impulsul-progresului.html

Saracia duhului si impulsul progresului

Iisus a văzut pe Natanael venind către El

şi a zis despre el:

Iată, cu adevărat, israelit

în care nu este vicleşug.

In 1:47

 

Cred ca nu va trebui sa depun prea mult efort pentru a convinge ca oamenii sunt animale: vezi cum ne hranim puii. Insa toti stim ca omul este ceva mai mult decat animalul, decat maimuta, sa zicem, ca a doua ca desteptaciune printre pamanteni. Nefiind inzestrati cu gheare si dinti redutabili, noi am putut supravietui si pune stapanare pe planeta aceasta doar datorita intelectului, cu care ne-am coordonat actiunile si ne-am inventat instrumente si arme. Folosita in scop reprobrabil, inteligenta se transforma in viclenie, care este o trasatura morala vicioasa prin care se comit pacate.

Sa mergem in gradina Edenului, in momentul cand Adam, dupa ce a gustat din fructul oprit, se ascundea de Divinitate pentru ca era gol. Iata pana atunci nu avea nicio problema ca era gol, dar dupa ce mancat din fructul interzis, s-a terzit in el rusinea, adica constiinta. Si iata acesta este saltul de la animal la om. Ce ne deosebeste de animale? Constiinta cu care putem citi gandurile aproapelui, putem intui intentiile sale.

Acum constiinta aceasta a noastra este ceva imaterial, dar in ea se desfasoara procesele psihice si, ce-i mai important, in ea se afla arbitrul moral, supraeul lui Freud, indicatorul despre bine si rau. Nu zice Divinitatea: "Iata Adam a devenit ca unul din Noi, stie ce e bine si ce e rau"?

Cand un leu ucide o zebra, el nu comite un act cu valoare morala, ci un act firesc. Cand un rechin mascul violeaza o femela, el nu comite un delict moral. La oameni insa orice act/actiune este impregnat de simboluri etice si morale si legale.

La legea statului nu ma voi referi prea mult, daca o incalci, statul aplica violenta asupra ta. Dar nu putem sa nu vedem ca exista o esenta comuna intre ceea ce este legal, etic si moral. Etica tine mai mult de conventiile sociale. Daca intri in casa unui om cu papucii plini de noroi, acesta nu este un delict moral, ci etic. De exemplu, a-ti scoate incaltamintea cand intri in casa unui japonez sau moldovean este un act etic, in schimb in casa unui american -- nu (din cauza posibilelor miasme de la membrele inferioare). Poligamia este norma la musulmani: depinde daca ai bani sa intretii cate sotii doresti, la crestini insa este o abominatiune. La evrei sunt permise ambele variante: rabinii lor au decis ca le este permis sa aiba mai multe sotii daca locuiesc in societati musulmane si doar una, daca locuiesc in societati crestine. Ca sa nu bata la ochi.

Pedeapsa pentru delictul etic este expulzarea din comunitatea umana: trib, familie. Si nu e ceva usor de suferit, pentru ca omul este zoon politikon, scria Aristotel. Acum acest "politikon" nu inseamna politic, ci social, de la polis-ul, comunitatea orasului-stat din Grecia antica. Delictul moral e mai sever, pentru ca el presupune si asteptarea pedepsei din partea Divinului.

Iata de ce etica si morala i-a preocupat pe toti filosofii antici, incat s-a ajuns pana la punctul ca Aristotel sa lege de ea fericirea personala a omului. Un om cu virtuti este un fericit, sugereaza stagiritul in Etica Nicomahica. Dar mai inainte de el, Platon, in dialogul Menon, ajunge la concluzia ca virtutea este un bun necesar, dar ea nu se invata, ci este un dar de la Divinitate. Ca deja stoicii si medioplatonicienii sa duca lucrurile in extrema, exact in momentul cand crestinismul isi stabilea doctrina etica si nu mai este pentru nimeni secret ca a imprumutat la greu de la acele curente filosofice. Astfel incat, Nietzsche scria in sec. 19 ca crestinismul este platonism pentru mase.

Grecii antici nu puteau sa nu inventeze filosofia, daca voiau sa mai dainuie, deoarece religia lor a intrat in impas serios. Numai sa ne gandim la multitudinea de parteneri sexuali ai zeului suprem, Zeus, sau a zeitei iubirii, Afrodita. Mai rau nu se putea: trebuia de intreprins ceva urgent.

La evrei, Moise a fost si mai transant: el anume cu normele morale a si inceput. Stiind cat de important este acest component al constiintei omenesti, Moise a condamnat nu numai fapta -- sa nu ucizi, sa nu curvesti --, ci si gandul, intentia -- sa nu poftesti. Astfel, spre deosebire de elini, evreii nu au trebuit sa piarda jumatate de mileniu, pentru a stabili prin speculatie filosofica ceea este moral si ce nu. Norma morala, in cele 10 porunci, a fost fixata la nivel de lege de stat, or, dupa cum se stie, legea are caracter obiectiv par excellence.

Mergem in secolul 18 la Kaliningrad, la Immanuel Kant. In a sa "Critica a ratiunii pure", Kant ajunge la concluzia ca nu se poate demonstra empiric existenta Divinitatii si realitatea vietii dupa moarte. Probabil speriat ca descoperirea va duce la un declin al moralitatii, Kant scrie repede si "Critica ratiunii practice" in care insereaza a sa renumita: "Doua lucruri umplu mintea mea de o vesnic innoita si sporita admiratie si veneratie, cu cat mai adesea si mai straduitor se indreapta reflectia asupra lor: cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine". Si inca un citat din Incheierea la aceeasi lucrare: "... A doua priveliste inalta la nesfarsit valoarea mea ca inteligenta, prin personalitatea mea, in care legea morala imi dezvaluie o viata independenta de animalitate..." Intr-un cuvant, spre deosebire de Moise, Kant considera ca legea morala este intrinseca constiintei umane si poate fi descoperita individual prin al sau imperativ categoric: procedeaza astfel incat actiunea sa devina lege universala.

Straduintele iluministului Kant au suferit esec, pentru ca deja in a doua jumatate a secolului 19, Nietzsche se apuca sa inventeze o noua morala, anticrestina, iar in sec. 20, "uciderea lui Dumnezeu" a bagat omenirea in doua razboaie mondiale de vai si amar. Animalul de care se temea Kant si-a arata de ce este in stare.

Iar in prima jumatate a sec. 19, Hegel -- filosoful care a pus pe policioare fenomenologia progresului -- ne avertiza ca in morala nu poate exista progres. Deci, cam de ce nu am reveni la Moise si la Platon si la Aristotel si la Iisus? Dupa cum se vede, valorile etico-morale sunt vesnice si imuabile. Si daca sfintii parinti au fixat ca pacate capitale: mania, mandria, lacomia, curvia, lenea, invidia, vanitatea --, ce aceste vicii erau manifeste doar in prima jumatate a primului mileniu de crestinism? Tu uite numai la presedintele moldovean cum se lauda cu facerea de bine. Oare aceasta nu-i viciul vanitatii? Tu uita-te numai la liderul organizatiei ortodoxe cum se plange ca este nevoit sa respecte legea statului. Oare aceasta nu este mandrie? Iar ca moldovencele sunt mai curvistine nu o spun eu, o spune Cantemir. Dar ca invidia este principalul material de constructie la moldoveni, nu o spun eu, o spune Ion Druta.

Intr-un cuvant, valorile etico-morale exista si ele trebuie studiate si de ele se ocupa atat filosofia, cat si religia. Acum daca dupa lecturarea acestui text, te-am facut sa te gandesti daca iti trebuie o astfel de carte, voi considera misiunea mea realizata. Pentru ca atunci cand Iisus a fixat saracia duhului drept prim pas spre fericire, El a avut in vedere ca omul trebuie sa aiba o constiinta cat mai "saraca" de pacate si preocupari pentru fleacuri.

Un om cu o buna pregatire etica va fi mai imun la viclenia aproapelui si mai pregatit s-o infrunte, or toata Biblia este plina de suplicatii de genul: Doamne, izbaveste de cel viclean, sau necredincios, sau raufacator. Tie iti trebuie un instrument de depistare a acestor vicleni.

Dar chiar si in afaceri sa luam: nu-i asha ca mergi mai bucuros la magazinul unde stii ca vei fi deservit amabil?!

Miturile noastre. Caluşarii şi Taurul lui Mythra

Prima descriere a Calusarilor ca ritual dansant o face D. Cantemir in Descriptio Moldaviae. De unde avem noi aceasta datina straveche, cum se exprima Cantemir? M. Eliade incearca si el o descriere, dar mai ridicol este ca incearca sa puna calusarii in relatie cu zeita romana Diana, a vynatorii, desi e greu de crezut ca al ei cult ar fi fost raspyndit pe teritoriul Daciei.

In schimb, cercetarile in mitologia indo-europeana din ultimele decenii au stabilit existenta unui cult al fratilor gemeni, care erau fiii zeului cerului, zeitate suprema atyt la indo-europeni, cat si la daci. Gemenii acestia se intylnesc in majoritatea mitologiilor derivate: la grecii antici Castor si Polux, la romani - Romulus si Remus. In vedele indiene, si acolo apar gemenii, precum si in mitologiile baltica, germanica si anglo-saxona. Pe unul din ei la Anglo-Saxoni il cheama Horsa. Horse in engleza e cal.

Indienii arieni aveau un ritual special de jertfire a calului, iar galii nu mancau caii macar sa fi murit de foame. Chestia e ca acesti gemeni-zei indo-europeni neaparat aveau cai. Ei erau zei buni care te scapau de la nenorocire, razboi sau te scoteau de pe campul de lupta. Calusharii de asemenea aveau magii de lecuire.

Tracii, stramosii dacilor, aveau o zeitate buna numita cavalerul trac, iar de la acesta pana la Sfantul Gheorghe nu e chiar asha departe.

Ciobanul din Miorita avea “cai invatati”.

Intr-un cuvant, calul era animal sfant si totemic la indo-europeni si eu indraznesc sa afirm ca de acolo ni s-au tras si Calusharii.





In ce priveste bourul de pe stema Moldovei aici e si mai simplu, deoarece in cultul lui Mythra -- care era pe larg raspandit in imperiul roman si deja in Dacia -- principala imagine care apare este scena in care Mythra junghie Taurul primordial. Neaparat este si un caine ca si la Drahosh unde este cateaua Molda.

Myths busted!!