Pentru cei cu frică de Dumnezeu
este un loc fericit,
grădini îngrădite și vinațe,
copile cu țâțe rotunde
și pahare pline.
Coranul, Sura 78.31-34
I.
În fotografia de mai jos sunt eu și tatăl meu. Prin 1976. Tata a fost învățător de română și -- prin cumul -- de istorie. Consătenii obișnuiau să-l numească ”învățătorul satului”, pentru că a învățat vreo 2-3 generații la rând. A murit la 52 de ani, reconfirmând statistica, potrivit căreia, bolile cardiovasculare sunt pe primul loc printre cauzele decesurile la moldoveni. Iar poza confirmă fie ipoteza, fie concluzia lui Freud că religia a apărut ca și consecință a dorului nemărginit pentru strămoși. Decedați.
Iar aceasta este fiică-mea, care acuș atinge majoratul. A devenit nu știu ce vicepreședinte la nu știu ce organizație neguvernamentală. A primit sarcină la școală să scrie un referat despre o personalitate remarcabilă și ea a decis să scrie despre tatăl meu. Firește că eu i-am fost primul intervievat. Iar aceasta reconfirmă fie ipoteza, fie concluzia lui Freud, că există o perioada în viața adolescenților, când ei își inventează o mitologie că nu ar proveni dintr-o familie de oameni simpli, ci din niște vițe nobile. Dar și mitologiile popoarelor antice, oare nu afirmă și ele aceeași?
Cred că tata a urmat această cale intuitiv, fără să și-o pună serios și cu adevărat. Își are comunitatea rurală concepția sa despre lume și viață, cu răspunsuri prestabilite cu mult înainte.
II.
Dragi prieteni, Vă îndemn că mai citiți o dată motoul acestui text. Vedeți care este paradisul musulman? Nu-i așa că un tânăr, care conștientizează că nu se poate realiza în viață prin capacitate intelectuală, găsește că ar fi valoroasă o faptă de martir, care s-ar rezuma lapidar la auto-explodare într-un grup de ”necredincioși”, bineînțeles cu un efect mediatic pe măsură.
Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, ne-a dat însă o altă viziune despre Paradisul creștinilor. Acolo nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci trăiesc așa ca îngerii (Mt 22:30). Acum care din aceste viziuni metafizice -- deoarece nu pot fi verificate empiric nicidecum -- vi se pare mai plauzibilă?
Noul Testament a început să fie scris la 20 de ani după moartea și învierea Mântuitorului. Tot procesul a durat cam o sută de ani: 50-150 Anno Domini.
Coranul însă a fost scris peste 200 de ani de la moartea lui Mohamed, iar unii specialiști afirmă că e foarte plauzibil să fie și 300 de ani, după. Coranul conține o mulțime de neconcordanțe cu știința însăși, cu istoria, cele mai renumite -- și ambarasante pentru musulmani -- fiind eronata identitate dintre sora lui Moise și a lui Aaron, Mariam, și fecioara Maria și răstignirea umbrei lui Iisus și nu a Lui Însuși.
Totuși, toată lumea știe că această ideologie -- fie ea și eronată -- își găsește tot mai mulți aderenți, iar numărul musulmanilor pe Glob crește vertiginos în comparație cu numărul creștinilor. În primele două articole din această serie am vrut să spun că o inițiativă bazată pe o ideologie are mai mult succes decât una fără nicio bază teoretică. Și istoria Islamului este cât se poate de elocventă în acest sens.
În Exodul din Vechiul Testament, Yahve le trimetea animale răpitoare și șerpi veninoși evreilor ”tare la cerbice”. Apoi, după cucerirea Canaanului, a început să-i dea pe mâna popoarelor vecine ca pedeapsă pentru înverșunarea lor de ”a se desfrâna” cu alți dumnezei. Intuiesc că e foarte plauzibil ca ascensiunea islamică să fie ceva similar pe capul creștinilor. Care au obosit. De unde e ideea aceasta că evanghelizarea trebuie lăsată doar în grija preoților? De unde e ideea această că creștinii botezați au fost absolviți de această misiune?
III.
Suntem aruncați în această lume și pe această planetă. Fără vrerea noastră. Nu o spun eu, o spune Heidegger.
Suntem condamnați la libertate. Libertatea de a ne alege proiectul de viață. Nu o spun eu, o spune Sartre, un alt filosof existențialist.
Un alt filosof existențialist, Nietzsche, a încercat din răsputeri să inventeze o altă morală decât cea creștină -- ca anihilantă și opusă eticii creștine --, în a doua jumătate a secoului 19. Germanilor le-a plăcut ideea și au declanșat două războaie mondiale de toată frumusețea.
Eu îi înțeleg pe occidentali că lor le vine cam greu să accepte existența Divinității, după ce și-au asigurat un trai decent. Mai decent decât cel al altor popoare de pe Glob. Renumitul ”miliard de aur”. Ca mai totdeauna, moldovenii au o poziție ambiguă. Pe de o parte, sunt și ei occidentali în aspect spiritual, fie și din cauză că nu pot fi altceva. Pe de altă parte, trăiesc în sărăcie ca popoarele din afara ”miliardului de aur”, care începe geografic de la granița României ca membră a UE, trece prin Barcelona și Ottawa și se termină în Sydney.
Când necesitățile animalice sunt satisfăcute -- vezi cazul evreilor antici -- nu-i așa că survine și momentul când începe plămădirea noilor idoli, a altor dumnezei? Cum este cel al științei. Sau cel al ateismului. Diavolul niciodată nu a dus lipsă de ideologii și de aderenți dornici să le îmbrățișeze.
Acum nu mai știu cine a spus că viața este o luptă, dar aceasta poate fi dedus și cu ajutorul simțului comun. Iar apostolul Pavel era la curent cu aceasta și zice: ”Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am sfârșit, credința am păzit”. Acum ce este ”luptă bună” în opinia apostolului nu este greu de înțeles din epistolele sale.
Și atunci dacă ești condamnat la luptă, cum rămâne cu condamnarea la libertate a lui Sartre? Libertatea se păstrează în decizia de a alege oastea. Dar și aici, intuiția ne șoptește cine este învingătorul final și cine este perdantul. Oare nu ne șoptește și bunul simț că e mai bine să alegem tabăra învingătorilor?
Iar prada de război? Este: ”Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă”, zice Iisus (Mt. 6:33).
Și ce facem cu afirmația lui Kant că el poate demonstra atât că Dumnezeu există, cât și că Dumnezeu nu există? Divinitatea nu poate fi percepută cu simțurile date nouă de natură ca să vânăm și să nu fim vânați, dar Universul l-a creat cineva.
Și cum rămâne cu filosofia? Până acum, civilizația umană nu a inventat un instrument de edificare în masă și de distrugere în masă mai bun decât silogismul.
Citește și:
